Vernisaj “jakobs 3 în 1” cu “cuib de cuci”

Cultural (Categoria articolului)

 

   V-aţi imaginat vreodată că un om, atrăgând atenţia la prima vedere doar prin expresia fizică a blândeţii şi hazliului, care creşte în curte două oiţe şi-o capră, mai mult ca pe animale de companie decât în alte scopuri zootehnice, care ţi se prezintă mereu cu zâmbetul pe buze, simplu după port şi cu mâinile pătate de ghips şi vopseluri, să se poată oricând conecta la nobleţea sublimul artistic pentru a-l transpune în fapt şi faptă?

“Viaţa mea a fost o permanentă şagă şi muncă. Când e de şagă, e de şagă. Când e de muncă, e pe brânci. Dar, cum nu poţi sta prea mult pe brânci, atunci te ridici şi te întorci la şagă.” VIOREL POPA, cel mai şăgalnic artist plastic pe care l-aţi putea întâlni pe meleagurile locale. Născut în Moldova în zodia taurului, acum mai bine de 60 de ani, nici el nu mai ştie motivele exacte pentru care s-a sălăşluit pe malurile Doftanei; oricum dragostea, de oamenii de aici, de soţie, de locurile şi peisajele unice care-i înconjoară viaţa cotidiană şi mai ales acea vână de inspiraţie metafizică pe care o emană locul casei sale pe deal, deasupra lacului mănăstirii de la Brebu.

Pe Viorel, cunoscându-l, n-ai cum să nu-l îndrăgeşti. E o permanentă sursă de voie bună, de altruism şi umor de fină calitate. El face din toate o glumă, o joacă, dă piept cu viaţa cu săgeţile ironiei înfrântului doar pentru o vreme, sau cu generozitatea învingătorului fericit, ori cu vorbele lui Iov, “Domnul a dat, Domnul a luat”, continuă apoi de la el citire: “o trece şi-asta; mie nu numai că mi-a dat Dumnezeu, dar la cât sunt eu de poznaş, mi-a mai băgat şi-n sân pe de-a moaca. Când îmi vede cămaşa după o zi de muncă-n atelier, parcă nu-i mai vine să şi le ia înapoi”.

Singurul lucru unde nu glumeşte deloc este arta. Până şi joaca frivolă i se năruie în acest tărâm transformându-se în joacă tehnică, sau mai bine zis lejeritatea virtuosului. Ajuns la o maturitate sclipitoare, maestrul Viorel Popa stăpâneşte o paletă instrumentală largă, pictura, sculptura, arta monumentală.

Sâmbătă, pe o ploaie tornţială, într-o cămăruţă la etajul “Muzeului Nicolae Grigorescu” a avut loc vernisajul expoziţiei cu exponate din ultimele creaţii ale artistului plastic Viorel Popa. Au venit mulţi, dacă ne gândim la îngustimea spaţiului în care au fost aşezate lucrările.

“Pe vremea asta nu-ţi vine să scoţi afară nici măcar un câine, iar eu mi-am scos prietenii la vernisaj… Suflet de artist… Sper că aţi venit să mă colindaţi, nu să mă bântuiţi” - a rostit Viorel, văzându-se înconjurat de atâta amiciţie şi tăcere. Tăcerea se datora primului impact la vederea unor adevărate capodopere ale maturităţii artistice ajunse la apogeu. Rămâi mut de admiraţie la frumuseţea, profunzimea, simbolica şi minuţiozitatea detaliilor, iar apoi calculezi câtă muncă a stat în concepţia, alcătuirea îmbinarea fiecărui centimetru cub sau pătrat. În săliţa cu exponate te copleşea contemplarea. Fiecare dintre participanţi şi vizitatori şi-a mărturisit colocvial motivul tăcerii contemplative în camera de alături, unde Viorel a adus, ca la orice vernisaj care se respectă, o măslină, o furseacă, o atenţie… Da’ ce “atenţii” a adus Viorel, ca de la “de la ţară”!

Fireşte că, înainte de savuroasele degustări, cineva trebuia să ia cuvântul în şi despre miezul exponatelor. Muzeograful Vlad Dumitriu atrage atenţia asupra unei impresii iniţiale: “Când vezi exponatele în ansamblu ai impresia că ai venit la o expoziţie de grup. Nu-ţi poţi imagina că trei stiluri de pictură, trei de sculptură, trei maniere conceptuale (în fapt mult mai multe subspecii) sunt realizate de acelaşi artist.” După ce mai revelează câteva detalii de tehnică, aşa cum se cuvine unui artist să elogieze şi să decripteze opera unui coleg de breaslă, adică poveştile despre “munca pe brânci” şi filoanele de inspiraţie, au venit şi poveştile despre biografia şi năstruşniciile perindării lui Viorel prin lumea largă şi lumea locului: şi cine altul putea să o facă mai atractiv decât charismaticul Alin Ciupală. Dânsul ne-a trecut în revistă cu o luciditate şi-o memorie uluitoare atât perioadele de creaţie ale artistului, marile lui realizări, amintim dintre multe altele pictarea catedralei mitropolitane de la Arad, taberele de creaţie şi colecţiile particulare din Anglia, cât şi câteva întâmplări comice ale artistului legate de artişti consacraţi şi personalităţi din diverse domenii.

Despre viaţa lui Viorel s-ar putea scrie o carte de succes. Ar putea face-o chiar el, căci este un povestitor plin de haz, are darul captării şi, cel mai mult, te face să-l îndrăgeşti din vorbe.

“Când eram copil, plecam de dimineaţă şi hălăduiam, mâncam măcriş şi mere pădureţe, dar, până seara târziu, nu-mi scăpa niciun cotlon sau hăţiş necercetat, iar când se însera o auzem de sus din culme pe mama strigând: Viorelee, vin acas’ bip… bip… bip…!”

L-au onorat cu prezenţa la vernisaj şi impresii sincere de admiraţie şi preţuire artiştii plastici câmpineni Alfred Dumitriu, Gabi Sitaru, Lidia Nicolae, Aurel Grigorescu şi alţi prieteni personalităţi ale urbei, mai mult sau mai puţin cunoscute. Toţi s-au simţit ca într-un “cuib de cuci”. În realitate nu există cuibul de cuci, poate numai un cuib al unei alte păsări care să găzduiască numai şi numai un ou, pui, de cuc. În realitate nu, dar în artă, da. Una dintre cele mai apreciate lucrări ale maestrului a fost sculptura “Cuib de cuci”. Nu e cazul aici să vorbim despre celelalte lucrări. Dacă doriţi o încântare magică, artistică de neuitat, expoziţia vă stă la dispoziţie până la sfârşitul anului 2022. Doar să faceţi câţiva paşi într-o plimbare până la “Muzeul Nicolae Grigorescu”.

Şi, ca un făcut, că numai lui Viorel i se putea întâmpla încă o anecdotă chiar în ziua vernisajului, un autocar cu turişti din lumea bună de la Alba Iulia opreşte în faţa muzeului şi excursioniştii se dau jos să viziteze muzeul. După ce vizitează parterul, li se spune că sus e ceva privat, un vernisaj. Ei insistă să vadă şi exponatele artistului necunoscut. Sunt conduşi sus unde Viorel îi întâmpină din mijlocul invitaţilor din anticameră, unde se serveau bunătăţile şi se discuta cu multă veselie şi hohote de râs. O doamnă dintre turişti întreabă unde este vernisajul, Viorel îi arată cu degetul camera alăturată. Ea exclamă: “Da, mi-aduc aminte, când eram elevă am venit cu şcoala şi ghidul ne-a zis că acolo era camera copilului.” “Eu sunt copilul”- a zis Viorel. “Era vorba de copilul lui Grigorescu.” -a replicat doamna respectivă. Viorel îi zice: “A, Grigorescu, păi l-am cunoscut de când eram copil, da pe fiu-su nu-l ştiu.” Prietenii au râs, vizitatorii au zis în sinea lor “încă un aiurit care se dă artist”, apoi au intrat. Şi-n grupul lor s-a lăsat tăcerea. Au stat preţ de un sfert de oră în camera exponatelor înmărmuriţi. Apoi au ieşit cu un nod de admiraţie-n gât. Viorel i-a poftit să servească din bunătăţile de pe masă. Nu s-a încumetat nimeni. Au cerut doar cărţi de vizită şi apoi au schimbat câteva replici politicoase şi-au plecat cu telefoanele încărcate de imagini.

Arta lui Viorel este ludică, senină, contemplativă; nimic din morbidul artei contemporane, nimic din subiectele sumbre sau groteşti. Arta lui e un zâmbet în piatră, un surâs pe pânză, o mărturisire de credinţă plină de speranţă. Îi face mereu plăcere să povestească despre emisiunea televizată în care i s-a luat un interviu şi a fost întrebat de reporter de ce evită subiectele, tragice, morbidul, moartea. Viorel i-a răspuns: “Pe mine moartea mă lasă rece.”

 

Dan Precup