Luiza Zan - Nocturna Zeiţei Atena cu iz de coriandru

Se aude că vineri seara pe 24 martie, în “Club Live” ar fi fost un “concert de jazz senzaţional la Câmpina”. Nici pomeneală. Nu vă luaţi după ce-a auzit Ploieştiul. Luaţi-vă după “ce n-a văzut Parisul”, adică n-a fost concert, a fost o serată muzicală fantastică, n-a fost jazz, ci spumă de jazz, n-a fost senzaţional, ci minunat, n-a fost la Câmpina, decât fizic, a fost pentru o profeţie,  într-un eter de care Câmpina se va lega sau dezbăra, după cum îi va sta în caracter şi preferinţe. Îi va păsa vreodată Câmpinii de jazz în alt sens  decât un festival anual la care jazz-ul autentic trebuie presărat printre hibrizii lui precum jazz rock, folk şi alte combinaţii, ca lumea să vină în număr considerabil? Vă aşteptaţi ca lumea să fi dat buluc la “jazzul senzaţional” şi la o solistă atât de renumită şi de valoare cum este Luiza Zanc?

N-a fost năvală şi puhoi doritor să nu piardă nici măcar o bătaie de cinel sau o notă din melisme. Vreo 60 de spectatori au venit cu setea de a asculta pe viu acest gen de muzică şi mai ales pe renumita Luiza.

Dar care este premoniţia pe care protagonista serii a lansat-o, referitoare la Câmpina şi pentru care a ales oraşul nostru mai degrabă decât alte locuri la fel de primitoare indiferent de puţinătatea improprie a fanilor unuei asemenea valori artistice şi unui asemenea gen de muzică?:

“N-am nicio îndoială că va ajunge cel mai reputat pianist de jazz al României.” - scria Luiza Zan pe 24 februarie 2023.

Cum să se simtă părinţii unui asemenea fiu, Ileana şi Liviu, cum vă simţiţi Doamnă Profesoară de pian Hermina Tabără că l-aţi format şi îndrumat în arta pianistică pe Vlad Briciu până la momentul când să bată cu temeritate la porţile măiestriei şi consacrării? În seara seratei muzicale erau conectaţi la acel eter unde cânta Luiza Zan şi prietenii ei, cu Vlad la pian, nu mai erau în Câmpina, se vedeau pe feţele lor emoţiile transcederii într-o altă lume a fericirii, meditative şi pierdute-n euforie introvertită în cazul Doamnelor, expansivă şi agitată ca-n cazul Domnului Liviu Briciu, adăugând în plus povara plăcut insuportabilă de a fi şi organizator.

Ce mai scria Doamna jazz-ului de pianist?:

“Despre Vlad aș putea scrie o carte. Îi plac cărțile…Vlad vede muzică. Inima lui bate pe ritmuri însoțite de armonii, întotdeauna. Când se așază la pian, parcă trasează o barieră invizibilă între pământesc și divin, iar tu, ascultătorul, ești poftit să-i treci, timid, acea graniță, să lași în urmă firescul și să pășești în incontestabil…va fi auzit de oameni cu urechi pregătite pentru muzica lui și va fi apreciat pentru talentul și imaginația lui. Mă rog la Dumnezeu în secret ca, măcar o bucățică din drumul ăsta minunat care i se așază în față, să aibă răbdare să îl mergem împreună.”

Ne întrebăm retoric: unde sunt câmpinenii cu urechile pregătite pentru muzica lui sau cea de jazz în general? Răspunsul îl ştiţi: urechile generaţiilor de curând formate şi în formare pentru viitor sunt nepregătite, neformate, indiferente şi uneori intransigente pentru lipsa de superficial a aprofundării complexităţilor transcendente ale muzicii şi ale tuturor artelor şi ştiinţelor în general.

Luiza Zan a venit la Câmpina cu prietenii, cu aceia prin care speră să creez un stil canonic aparte, rafinat şi novator, pentru acest scop alegându-şi din “armata” de muzicieni cu ştaif şi diplome ce abundă în marile oraşe, stând în aşteptarea consacrării unui band celebru şi providenţial, pe cei mai adecvaţi, sensibili, doxaţi şi inteligenţi, încărcaţi de lirism şi inventivitate, pentru că, ne mărturiseşte dânsa: “E greu să găseşti oamenii <<tăi>> şi mai ales să nu-i pierzi”. Despre cei pe care i-a adus la Câmpina ne dezvăluie astfel încât orice apreciere a noastră de după audiţia lor ar fi de prisos:

Despre Dimitrie Cristian Milea: “Dimitrie cântă la chitară bas, cu o bucurie și cu o fervoare pe care o descoperi la copii atunci când se joacă, doar că felul cum i se mișcă degetele pe coarde e pur și simplu ireal, complexitatea frazărilor îți ridică sprâncenele la fiecare solo de bas. Când mă gândesc la expresia “omul sfințește locul”, la omul ăsta mă gândesc. Are o lumină în buzunar, nu știu, ceva are cu el mereu, de împrăștie calm și disponibilitate sufletească.”

Despre Răzvan Florescu: “Răzvan este percuționist, maestru în vibrafon, dar înțelege ritmul în toate formele sale. Deși mai tânăr decât lasă să se vadă, este mai matur muzical decât e normal pentru vârsta lui… m-a fermecat cu muzicalitatea și expresivitatea improvizației. Este muncitor, are un bagaj imens de idei muzicale și împrăștie zâmbete și bună dispoziție pe oriunde trece.”

Despre Anthony Gutierrez, tobe: “Anthony este sarea și piperul din proiectul ăsta. Omul care stabilește gustul final al muzicii pe care vă v-om oferi-o pe o tăviță rustică…În muzica pe care o construim, Anthony aduce culori exotice într-o poveste rurală, ceea ce spune deja multe despre un material pe care încă nu vreau să vi-l dezvălui cu totul… Sunt sigură că va aduce echilibrul și stabilitatea, că va <<înpământa>> ideile mele aeriene și mă bucur nespus să constat că așa este și că se simte bine în gașca noastră veselă.“

Cu un repertoriu bogat, între 20 şi 40 tipuri de “vocalize”, prin modul ei nocturn de viaţă, pasărea zeiţei Minerva, sau Atena, dacă poftiţi să-i ziceţi pe greceşte, bufniţa cum îi zicem noi, i-a devenit Luizei Zan pasărea fetiş, cu trimitere directă către genul cucuvea (Athene Noctua… cântăreaţa a întrebat publicul dacă ştie cineva ce-nseamnă această denumire latinească promiţând pentru cel ce va da răspunsul corect o insignă - a primit răspunsul corect şi sperăm să trimită şi insigna la Câmpina); tot ca fetiş o atrage şi un anume sat transilvan de pe coline unde şi-a stabilit domiciliul şi îşi împlineşte viaţa de familie liniştită în alternanţă cu freamătul citadin al vieţii de scenă. Artista cântă mereu cu patos poetic, cu înţelepciune ateniană, cu dor de natura satului transilvan pe care-l şi pomeneşte “Nagy Falu” (pe româneşte din maghiară ar însemna marele sat, dar în denumirea lui oficială sună mai grosier şi papagalicesc Nuşfalău). Lucian Blaga zicea despre Lancrăm, satul lui natal: “Sat al meu ce porţi în nume sunetele lacrimei.” Luiza Zan spune despre satul ei de adopţie că poartă în numele maghiar sunetele măreţiei, acea măreţie a naturii rurale integratoare în marele eter purificator.

Despre sine ne dezvăluie astfel:

“Luiza Zan. Adică eu. Cred că nu am făcut vreodată un autoportret scris. Nu o să încep acum, dar o să vă zic despre mine că această bufnițică” -mascota ei de pluş -  “pe numele ei Cilantro, mă caracterizează. Ca mine, Cilantro a văzut o anumită parte a lumii care i-a rămas lipită de pene și pe care o evocă din când în când. Cilantro nu doarme noaptea și își sucește gâtul după cele mai trăznite încălțări, scoate sunete ciudate și îi place tovărășia oamenilor, dar nu socializează ușor cu oricine. E drăguță, dacă ai răbdare să o cunoști, dar nu prea se deschide către oricine, căci e o bufniță solitară și căreia îi place tot ce ține de lumea nopții: liniștea, întunericul, misterul. Cilantro, bufnița mea din Los Angeles.”

Luiza Zan a cântat la Câmpina în “aromă” de Cilantro, cu înţelpciune, cu diversitate de registre vocale, cu farmec de nocturnă şi iz de coriandru, căci Cilantro n-ar fi doar simbolul mascotă al unei înţelepciuni şi-al unei simpatii aparte, ci s-ar traduce din diverse idioame chiar aşa, coriandru.

Doamna încununată a muzicii de jazz s-ar putea să poarte faţă de Liviu Briciu un anume soi de invidie, acela că visează ca cele două fetiţe drăgălaşe ale ei să crească mari şi să cânte vreodată alături de mama lor şi apoi să o depăşească în faimă şi carieră muzicală, iar lui Liviu Briciu acest vis îi este deja împlinit.

Alte vise ale ei, pe care sperăm că timpul i le va realiza în răgazurile viitoare spre delectarea noastră artistică de altă manieră, sunt să scrie un volum de poezie şi să fie vreodată solistă într-un oratoriu de Bach.

Oare câmpinenii ce visează vizavi de muzică şi poezie?

Dan Precup