“Adevăr sau provocare” şi cărţile lui Silviu Ciuhulescu

Câmpina nu este numai oraşul cu cele mai multe zile însorite sau cu cei mai mulţi intelectuali din România, dar şi oraşul cu cele mai multe hobby-uri pe cap de locuitor, şi nu aşa, oricum de dragul unei pasiuni oarecare, ci, mai mult, cu performeri în pasiunile extraprofesionale. Unul dintre ei este Silviu Ciuhulescu, un amator de filozofie şi cuget liber care şi-a descoperit “patima” scrisului căutând în adâncul lui talente neexplorate cu care a fost înzestrat de la natură. “Să mă nasc de nicăieri într-o familie din România” - spre norocul nostru în Câmpina - “a fost probabil un accident; identitatea mea este pur şi simplu umană.” - ne mărturiseşte autorul.

Pe 22 iunie s-a mai petrecut o lansare de carte la noi pe meleag. “Mare scofală!” Sunt peste 100 de scriitori câmpineni, peste 100 de artişti plastici, peste 100 de muzicieni, oraşul ăsta a văzut atâtea lansări de carte, vernisaje, concerte, atâţia autori de carte, pictură, sculptură, fotografie, muzică bună… nu s-o fi plictisit? Nu cred, foamea de cultură e încă un instinct colectiv sănătos al urbei noastre. Psihoanalitic am zice că suntem încă raportaţi la jocurile copilăriei ce le practicam ascunşi de ochii profesorilor în orele lor plicticoase. Vă mai amintiţi cum jucam “X şi 0” pe foi de matematică, “flori, fete sau băieţi”, adevăr sau provocare”, “fazan” şi altele înainte să apară jocurile virtuale şi însingurarea copiilor, fiecare la device-ul lui? Generaţiile mai spre, pe parcurs şi după încărunţire, care au trăit acest mod vechi inedit de socializare, atunci când e vorba de o lansare de carte, se gândesc instinctiv că iar vine un eveniment bifat cu o serie de X sau 0, iar scrie lumea despre “flori, fete sau băieţi”, iar vin criticii şi alocuţionarii ăia cu vorbă lungă să ne încuie la “fazan”.

Ce s-a întâmplat, totuşi, pe 22 iunie la Câmpina? Ne-am jucat de-a “adevăr sau provocare” cu Silviu Ciuhulescu şi cărţile lui. Nu se putea altundeva să aduni fanii lui Silviu şi ai stilului său literar cu totul aparte decât pe terasă la Coffe Shop, la amfitrioana Irinel Dumitraşcu, unde zi de zi se perindă  un segment din lumea bună a oraşului, atât în numele prieteniei, cât şi de dragul unei călduri ambientale, pe alocuri strâmt în intimitatea cărţilor, bunului gust şi amabilităţii.

“Faceţi loc, vin câinii roşii!” Silviu în tinereţile lui glorioase era-n stafful galeriei de suporteri ai echipei Dinamo Bucureşti, din acea galerie de legendă făcând parte sute de câmpineni ce plecau duminică de duminică în toată ţara să-şi susţină echipa. Fireşte că dinamoviştii de elită ai Câmpinei au venit cu mic, cu mare şi la evenimentul dragului lor confrate scriitor, amintind dintre alţii pe cei din familia Chivescu sau pe reputatul mijlocaş al echipei Dinamo din anii 70, Alexandru Moldovan, Irinel Dumitraşcu fiind ea însăşi încă din adolescenţă o dinamovistă înfocată.

Şi, dacă tot a fost vorba despre cărţile lui şi cum scrie Silviu Ciuhulescu, să-l lăsăm să aibă primul cuvânt:

“Uneori viața mea mi se pare banală până la punctul în care nu o merit. Nu mi-am propus să o scriu altfel decât respectând realitatea, atât în primul volum în care limbajul exagerat de pestriț și vulgar, cât și în continuarea făcută în cel de-al doilea, volume care au avut rolul de a mă descrie pe de-a-ntregul, fără să mă gândesc prea mult la asta, și nu e nimic deloc mai important, nici măcar pentru mine, decât ca cititorul să mă descopere cu bune și cu rele. Și tot uneori mi se pare unic, și deci fără rost, inutil chiar, pentru că este imposibil să adaptezi astfel de povești, ca cele pe care le-am scris, la experiențele obișnuite, cuminți, ale oamenilor. Probabil că nimic n-a meritat să-mi explic în aceste două volume: viciile mele, virtuțile mele, sunt absolut insuficiente; bucuria mea, nu una continuă dar la intervale regulate, și mai ales fără un motiv serios.”

Silviu neagă despre sine că ar fi un scriitor, ci doar un “scriitor”, unul care se aşează seara preţ de câteva ore la scris sintetizând şi reorganizând lecturile şi cugetările de mai azi sau de mai ieri. Scrie fluvial, scrie diluvial, autodescriptiv şi înfierând lumea apoi împăcând-o cu sine. Volens-nolens şochează prin limbaj, prin atitudine, prin structură mentală lucidă şi anapoda cu ce gândeşte lumea la modul şablon.

    “O parte din viața fiecărui om, chiar și cea care poate nu merită atenție, se petrece în căutarea motivelor existenței, a punctelor de plecare, a originilor. Incapacitatea mea de a accepta ofertele făcute de către religii, și încăpățânarea de a le descoperi în studii științifice și filozofice care m-au înclinat spre interpretări „altfel”, conducându-mă să caut în delirul ocultei ceea ce bunul simț nu mi-a oferit, au desăvârșit personalitatea care se afișează oricui este dornic să mă cunoască prin lecturarea scrierilor mele.”

     Vorbeam de “adevăr sau provocare” şi de jocul acesta ferit de ochii profesorilor. Dacă te vedea vreunul, îţi luai castane, urecheli sau trageri de perciuni. Şi-a venit Silviu de la Roma, de la Teatro dei Contari, taman de la cenaclul unde i s-au lansat în luna mai cele şase cărţi cu mare succes, ca la Câmpina să-l ia la ochi profesorii şi să-l “urecheze” un pic. De ce? Nu pentru lipsă de talent, nici pentru alte lipsuri, că talentul îi prisoseşte să dea şi la alţii, figurile de stil îi abundă, scriitura îi curge limpede şi nestăvilit, inspiraţia şi muzele îl răsfaţă în alcovurile lor, ci pentru ateism şi libertinajul expresiei.

Prof. Dr. Cristian Crăciun, dragul şi inimosul nostru critic literar, mereu prezent când Câmpina îl cheamă pentru a lansa la viaţă scrierile vreunui talentat, l-a avertizat de la început în cuvântul său că se plasează la polul opus şi că îşi mărturiseşte public crezul religios şi moral, ca apoi să treacă la dezbaterea talentului şi uluitoarelor scrieri ale lui Silviu.

Un alt profesor, de mai mică anvergură, cunoscut în lumea câmpineană ca nonconformist şi inadaptabil la sistemul rigid de învăţământ, profesorul de germană-engleză Dan Precup, îi prezintă cărţile lui Silviu într-o manieră de stand-up comedy îmbrăcând o reverendă şi făcându-se că apără principiile de credinţă combătute de Silviu în cartea “Şi ateii au suflet”.  Îl invită pe Silviu teatral la o partidă de poker evocând “Pariul lui Pascal” (în alocuţiune proful face o greşeală, probabil un lapsus de moment, invocând “Pariul lui Descartes”) şi reverendul îşi arată careul de aşi pe care şi l-a servit apoi îl “urechează” pe autor într-o manieră din care să reiasă laudativ şi în antiteză talentul scriitoricesc al lui Silviu. Farsa se încheie cu dezvăluirea cărţilor cu care fusese servit Silviu, o chintă roială din cărţi mici câştigătoare în faţa careului de aşi, încercând a sugera că-n marile dispute ideologice nu contează cine scrie sau vorbeşte mai bine, contează cine măsluieşte cărţile mai bine şi în favoarea cui.

Să trecem în revistă titlurile incitante ale cărţilor lansate de autor: “Pune mâna pe mine” (2019), “Coşciugele nu au buzunare” (2020) , “Şi ateii au suflet” (2020), “Don’t be afraid” (2021), “Iubeşte-mă în şoaptă” (2021), “Vers alb” (2022).

Încheiem cu poezia manifest a lui Silviu din volumul “Vers alb”:

„Dacă rucsacul meu ar putea vorbi,

câte povești prăfuite de vremuri apuse ar spune,

ce hărți de meleaguri ar compune,

ca al unui antrenor urmărit de ghinion și ratat…

Doar că este suficient să-l privesc și-i observ plinul de curcubee,

nori și senin, aurore boreale, luna și soarele, astrele,

tot și toate de pe cer dezgropate.

Nu uita niciodată cât ești de frumos când lupți pentru tine.

Cât de puternic ești când te aliniezi de partea ta.

Când încerci să-ți spui că vei reuși.

Chiar dacă uneori e greu de crezut.

Dar fă un efort suplimentar.

Zâmbește un pic mai mult.

Și până la urmă reușești.”

D.S.