O stea de perspectivă în primă apariţie la Câmpina - IRIS STOICESCU

   Câmpina bombardată… Nu de ruşi, nu de americani, Doamne fereşte! Explozii artistice cu “nivel academic” de la de la o zi la alta într-un august predestinat manifestărilor culturale selecte şi cu protagonişti de top. Care top, care gen de artă? De unde atâta fandoseală pe muzică, arte plastice, dramaturgie şi creaţie literară cu aşa numitele “pretenţii culte, rafinate”? Mai sunt şi pe gratis, pomană curată; însă, cel mai strigător la cer e lipsa de “pomanagii”. Nu că nu s-ar înghesui lumea când se dă ceva pe gratis, dar când află ce “bucate” şi ce “licori” se servesc acolo, fără “micul, berea şi maneaua de obşte”, fără şaorme, fără DJ, fără trotinete şi fără “făi fato (doamno), ce bine-arăţi!”, fără maşini supărate, drone, muşchi, smartphone, progresism şi “fără număr” şi fără multe altele la modă şi trecere pe grupuri şi nişe cu “exerciţii impuse” de un anume “sus” insesizabil, viaţa nu mai e viaţă, arta nu mai e artă, sunt doar istorie de moravuri mai mult sau mai puţin recente, sunt doar file îndosariate prăfuite prin care unii curioşi îşi bagă nasul să le studieze, să le exerseze, să le performeze, să le scoată din nou la lumina valorilor perene incontestabile. (Şi la ce le foloseşte?) Dar ce muncă îţi trebuie pentru asta, câtă dăruire, câte sacrificii, câtă ironie din gura lumii pentru astfel de preocupări arhaice,

   Acum câţiva ani, o fetiţă plecată de pe plaiuri argeşene, s-a stabilit cu familia în Irlanda. O chema şi o mai cheamă încă Iris Stoicescu. Când avea doar 6 anişori s-a îndrăgostit de pian, o profesoară din Irlanda, Viktoria Ryan, (nu dăm nume să vă încărcăm memoria cu artişti pentru care lumea nu prea are clin şi mânecă, ci doar pentru că merită pomeniţi acolo, undeva, într-un colţ pentru posteritate), i-a îndrumat paşii, studiile, gamele, arpegiile, respiraţia şi pasiunea până ce Iris a ajuns la performanţa de a fi admisă la “Conservatorul de Muzică şi Arte Dramatice” din Dublin la numai 11 ani la clasa Profesorului Dr. David Mooney la care studiază până în nefericita “pandemie”. Dar tinereţea, vivacitatea şi neţărmurita pasiune pentru pian o îndeamnă să continue studiile online şi o face cu brio sub îndrumarea profesorilor Raèmonn Keary şi Eliza Puchianu. Pe parcursul studiilor Iris participă la nenumărate concursuri de măiestrie pianistică pe teme şi genuri diverse, şi este încununată de fiecare dată cu premii peste premii prin toate colţurile lumii, România nefiind omisă.

   După atâta muncă şi pregătire şi lauri, lui Iris i-a venit la 16 ani vremea maturităţii artistice şi imanenţa primului recital ca pianist desăvârşit. Publicul va fi trebuit să afle pentru ce atâtea premii, care este măsura virtuozităţii şi talentului prin care ea a impresionat atât de multe jurii de specialitate şi cum interpretările ei ajung la inima ascultătorului.

   De ce a trebuit ca primul ei recital să fie la Câmpina? O serie de conjuncturi favorabile din viaţa ei au adus-o aici. În primul rând “Festivalul internaţional 4 arts - Dan Iordăchescu” şi mai ales datorită, mulţumiri fie aduse pe această cale, Doamnei Profesor Eliza Puchianu, sub a cărei îndrumare desfăsurată aproape în exclusivitate online, Iris a urmat ore de pregătire şi masterclass.

   Şi cum a fost? Pe 1 august într-o seară plăcută de vară, în casa de cultură pe scenă s-a aşezat la pian o domnişoară, după reverenţele clasice adresate publicului, cu o pedanterie şi candoare cum numai în filmele de la marile concerte mai vezi. Când s-a apucat să cânte primele măsuri din Bach, uimirea se citea pe feţele spectatorilor. Velocitatea, siguranţa, perfecţiunea de metronom a accentuării frazelor muzicale, respiroul lung, şoptit din degete la finalul pasajelor melodice a lăsat prima impresie de măiestrie incontestabilă. Cele trei lucrări de Bach n-au avut caracteristici tehnice aparte una de alta, ci melodicitate diferită de la o piesă la alta, raportându-se respectiv la barocul german, apoi francez şi italian. Pentru stilul baroc Iris a emanat o seriozitate şi rigoare nefirească, contrar jocului copilăriei şi tumultul adolescenţei, altfel de cum mulţi pianişti amatori sau profesionişti apropiaţi de ea ca vârstă îl abordează pe Bach. A urmat Schubert, Impromptu nr. 2, piesă de mare virtuozitate. Iris se concentrează şi îndârjeşte spre claritate, egalitate, rămâne sub grandoarea arcadelor gotice din piesele cântate mai devreme, până ce Schubert o ia de mână pe la jumătatea piesei şi-i zice: “Domnişoară, eu sunt romantic!” şi Iris cu noanţe de timiditate începe să rezoneze încet spre romantism şi libertate de expresie. În partea a doua a sonatei nr. 2 de Rahmaninov, ea era pierdută într-un romantism trăit cu gravitate şi melos de reverie. După Rahmaninov, pianista a ţinut să se revanşeze faţă de Mili Balakirev, cel ce a chinuit-o multe ore de exerciţiu cu apogiaturile lui în încercarea de a imita cântecul ciocârliei  când a vrut să transpună pentru pian piesa de orchestră a lui Mihail Glinka în care Glinka evoca un cânt de ciocârlie ca despărţire la plecarea din fermecătorul Sankt Petersburg. Pentru muzicienii din orchestră pare o partitură facilă, dar pentru pianişti… Cine-i Mili Balakirev şi de ce această istorioară? Păi să nu daţi vina pe Glinka atunci când îi auziţi pe pianişti cât s-au ostoit cu această piesă de mare dificultate. Bravo Iris pentru curajul de a o include într-un recital alături de o altă piesă cu o tehnică diferită şi de o dificultate şi mai şi, Rapsodia maghiară nr 12 de Liszt. Cele două piese alăturate presupun un efort şi un grad de epuizare avansat după executarea lor.

   Chiar dacă Iris, cum e şi firesc, se exprimă mult mai lejer în limba engleză decât în română, ea nu şi-a uitat originile, le iubeşte, le preţuieşte, ca dovadă şi-a încheiat recitalul cu Toccata -Stil dobrogean de compozitorul nostru ploieştean Paul Constantinescu.

   Era de aşteptat ca pianul pe care a concertat Iris Stoicescu să lase un pic de dorit la interpretarea unor asemenea piese demne de marile recitaluri şi marile piane de firmă impecabil acordate. Totuşi, pianista s-a acomodat perfect cu timbrul şi posibilităţile lui tehnice, o altă dovadă că am avut parte de o “stea”, în devenire sau deja strălucitoare, a muzicii clasice. Să nu uiţi Iris, că pe acest pian pe care tu ai dat un recital pe care Câmpina nu l-a meritat, dar l-a avut ca dar providenţial, s-a format şi a ajuns desăvârşit Viniciu Moroianu.

   Despre public… până în 30 de persoane. “No comment, no hope for the future”, cum ar spune englezul sau irlandezul. Mai e mult până departe? Mai este cam 1 metru de timp. Pentru Iris un metru de muncă şi exerciţii plus câteva acumulări şi şanse, numai ca floarea consacrării ei să nu crească pe un teren unde şi un metru înseamnă o veşnicie, sau pe un sol nefertil pentru frumuseţea artei pe care a abordat-o, aşa cum în preferinţele generaţiei ei pare a fi fost pecetluită şi pusă la arhivă.

   Şi nu uitaţi: Festivalul internaţional 4 arts - Dan Iordăchescu, împreună cu primăria, cu casa de cultură, cu societatea filarmonică, cu centrul naţional de informare turistică, cu Best Bridge Services SRL, cu parcul Miţu-Chiţu, cu biserica catolică şi adventistă, cu Muzeele Haşdeu şi Grigorescu, cu Librăria Elstar, cu Prăjitoria cu Poveşti, cu parcuri şi pieţe şi diverşi sponsori autohtoni, şi nu numai, vă pun la dispoziţie un august înflăcărat de arte şi cultură, dar, fraţilor, o rugăminte: “La concertele de muzică clasică veniţi mai mulţi, că e păcat să rataţi, mai ales că e pe gratis şi protagoniştii sunt „crème de la crème“!… Da, aşa e, la muzică clasică suntem diabetici.

Dan Precup