Ramona Müller şi “Muntele din noi”

“De ieri până azi destinul mi-e scris şi mâine e absolut de aproape…” Aceasta este una din multele bijuterii metaforice ce au fost citate din cărţile Ramonei Müller, în seara de 17 iunie 2022 la Librăria Elstar, templul câmpinean al cărţii care găzduieşte vinerea “seratele culturale”.

Protagonista acestei seri, profesoară de geografie, pe lângă vocaţia profesională, se împarte cu multă dăruire şi talent celor două pasiuni ale sale care i-au împodobit şi încununat întreaga viaţă, anume scrisul şi urcatul pe munte. A cutreierat decenii de-a rândul munţii României în lung şi-n lat, a străbătut toate cotloanele cu minunăţii ştiute sau neştiute de publicul larg din tolba de splendori şi peisaje ale patriei. Da, chiar ea, fata morarului, căci Müller în limba germană înseamnă morar; şi cât de mândră este că părinţii ei, un sas din zona Sighişoarei şi o româncă din preajma Buzăului i-au sădit în inimă, minte şi educaţie cele două culturi, cele două idioame, cele două firi şi în primul rând convieţuirea paşnică şi cooperantă între oamenii aceluiaşi loc, indiferent de naţie, religie sau ideologie.

În seara de vară binevoitoare ca vreme s-au prezentat trei cărţi ale “Morăriţei”: două volume de versuri “Atacă şi fugi! (Confesiunile păpuşii voodoo)” împreună cu “Numele meu este altul” şi volumul de proză memorialistică din peregrinările ei pe coclaurii stâncoşi “Muntele din noi”.

În întâmpinarea celor trei volume demne de lectura oricărui iubitor de poezia sufletului la standarde înalte au vorbit criticii literari Eveline Croitoru şi Cristian Crăciun, poetul Florin Dochia, jurnalista Ana Nedelcu şi filologul Dan Precup.

Eveline Croitoru o consideră pe Ramona Müller “o poetă valoroasă” a cărei poezie “atacă frumos vibraţia marilor întrebări, neliniştea metafizică, imprimă o nouă coerenţă a graiului. Poeta dispune cu lejeritate de o recuzită metaforică bogată.”

Florin Dochia face o evocare a operei şi activităţii autoarei şi citeşte câteva poeme emblematice ale ei. El remarcă în scriitura poetei o dantelărie lirică cu o amprentă personală inimitabilă.

Cristian Crăciun punctează neutralizarea reciprocă a opoziţiilor lexematice şi decriptarea gradată a metaforei spre realitatea obiectivă. În final exclamă cu un entuziasm amar: “Incredibil de multă poezie bună în România, pentru mine, asta e o minune permanentă, un miracol, păcat că!…

Dan Precup îl aduce anecdotic în pomenire pe poetul german Wilhelm Müller rămas în universalitate prin volumul de poezii “Frumoasa morăriţă” pe versurile căruia celebrul compozitor Franz Schubert a scris un ciclu de lieduri cu acelaşi nume, primul cântecel începând astfel: “Cutreieratul este plăcerea lui Müller”.

Ana Nedelcu, bună prietenă şi colegă de cenaclu literar cu autoarea, citeşte cu drag şi tâlc poezii din volumele prezentate. Ea ţine să scoată în evidenţă explicând prin metaforele extrase cu miez din poezii, că autoarea stăpâneşte la fel de bine geografia trupului uman în redare lirică precum stăpâneşte geografia fizică pe care o predă la şcoală.

“Frumoasa Morăriţă” are trac. Îşi găseşte cuvintele fără uşurinţa obişnuită, încearcă să-şi lege vorbele de cele ale antevorbitorilor. Nu prea e obişnuită cu elogiatorii de diverse speţe, se autodisculpă motivând cu titlul unui volum: “Numele meu este altul”, într-o permanentă schimbare altul după ipostazele pe care le trăieşte o femeie veritabilă, cele de mamă, de gospodină, de soţie, de divorţată, de supusă, de răzvrătită, de fericită sau deznădăjduită, de poetă, de montaniardă, de placidă, de…, cât de mare e lista! Întru paradoxal citeşte în pofida sfielii tuturor, ca să-şi învingă emoţiile, unul din foarte puţinele poeme “obraznice”, chiar pe cel mai obraznic de obraznic: “sub cearceaf” după care îşi pofteşte invitaţii la aniversarea a … (nu spunem câţi - dar scrie pe tort câţi, pentru curioşii din exterior) ani de viaţă şi de poezie şi de peregrinare. “Bine, bine”, au zis mulţi, “dar aniversarea ar fi trebuit să fie-n zodia vărsătorului, după cum ştim.” Nu contează, la vărsători odovania nu e la 8 zile, ci la câteva luni, aşa că se aprind lumânările tortului, se aude şampania pocnind în debarasarea de dop şi se cântă “Mulţi ani trăiască!”

Despre Ramona Müller şi crezul ei poetic se va mai vorbi, pentru că în ea n-a secat nici poezia muntelui nici ascensiunea în poezie. Despre ea ca om spicuim din pasaje de carte sau din scurta biografie la îndemână.

“Femeia apă se iscăleşte sub ploi.” “Poartă-ţi biserica vieţii la orice pas… urmează-ţi Dumnezeul, dar nu inventa trecutul pentru ca durerea să depună mărturie,… pe cât de deşert este în oameni, pe atât de secetă este în Dumnezeu.” De aici desluşim Crezul.

Probabil că Ramonei Müller i s-a urzit şi ursit în viaţă “exegeza morarului.” În Evanghelia după Matei în capitolul 7, versetele 9-11 citim:”Cine oare este omul acela dintre voi căruia fiul său îi va cere o pâine iar el îi va da o piatră, sau de-i va cere un peşte, îi va da un şarpe?” Păi, exegeza chinezului o ştim cu toţii, nu peşte-i va da el fiului, ci o undiţă să pescuiască, iar indianul va zice că n-are la prânz peşte, dar îl pofteşte la o friptură de cobră foarte delicioasă. Iar exegeza morarului cum e? Nu pâine îi dau, ci pietre de moară să macine grâul şi să-şi facă singur(ă) pâinea.

Morarul ca nume predestinat îşi transpune urmaşilor dragoste pentru pietrele de moară. Acestea se metamorfozează interior şi devin pietre de înţelepciune filozofală, apoi pietre de munte şi muntele conglomerat,

Căţărat şi cutreierat de “fiica norocului” strălucind cu “abedoul învierii de acum din ostia sinelui” încercând ispita “iluziei de după gardurile cameleonice” şi urmând “soarele de pe strada fără nume”, muntele se transfigurează în carte cu file.

“Muntele din noi”, în ciuda concreteţii cuvântului ca formaţiune geografică fizică explorată şi revelată de autoare, e un titlu metaforic, metonimic, reprezintă dorinţa şi fascinaţia către el, un arhetip. “Muntele din noi” (cartea) îţi va trezi amintiri din locuri pe care poate că le-ai văzut vreodată în viaţă sau dorinţa de a le vedea pe cele rămase nevăzute, sau pur şi simplu, în imposibilitatea de a le vedea, călătoria virtuală spre ele. Atât pentru cartea cât şi pentru fascinaţia “Muntele din noi” să-ţi răsune cuvintele prin care poeta îşi încheie ultimul poem: “mai eşti dator cu un nou răsărit.”

D. S.