Justiția între semnalul de alarmă și obligația statului de a lămuri adevărul

Un documentar de investigație a readus justiția românească în centrul atenției publice. Nu printr-o sentință și nu printr-un verdict definitiv, ci printr-un semnal de alarmă. Reacțiile au fost imediate, polarizate și, pe alocuri, emoționale. Tocmai de aceea, dincolo de simpatii sau respingeri reflexe, rămâne necesară o discuție calmă, onestă și responsabilă despre ce se vede, ce se contestă și ce este obligat statul să facă mai departe.

Prima întrebare este una de fond și nu poate fi evitată: cum a fost posibil ca, într-o țară membră a Uniunii Europene și a NATO, să se ajungă într-un punct în care o parte semnificativă a societății vorbește despre o justiție vulnerabilă la influență? România nu este un stat izolat, nu este în afara unor mecanisme de monitorizare, nu este lipsită de legi sau instituții. Tocmai de aceea, problema nu poate fi redusă la „imagine” sau la o simplă exagerare mediatică. Chiar și ca percepție, o asemenea temă indică o fisură serioasă.

În același timp, o a doua clarificare este esențială pentru onestitatea demersului jurnalistic: un sistem de justiție nu poate fi controlat de o singură persoană. Oricât de des ar fi invocat un nume în spațiul public, personalizarea excesivă riscă să devină o explicație comodă și incompletă. Dacă există disfuncții reale, ele nu țin de un om, ci de mecanisme, de proceduri, de raporturi de putere și, mai ales, de zone unde controlul instituțional a fost slab, absent sau formal. A muta întreaga responsabilitate asupra unei singure figuri publice poate crea iluzia rezolvării, fără a atinge cauza.

De aici derivă obligația fundamentală a statului. Nu a presei, nu a opiniei publice, ci a statului. Indiferent de pozițiile pro sau contra documentarului, statul român este dator să verifice, să clarifice și să răspundă instituțional. Tăcerea, minimalizarea sau reacțiile pur defensive nu fac decât să adâncească suspiciunea. Într-un stat de drept, adevărul nu este stabilit de presă, dar de foarte multe ori este adus în discuție de presă. De aici înainte, responsabilitatea se mută exclusiv în curtea instituțiilor.

Efectele nu sunt abstracte. Semnalul transmis populației este unul profund negativ. Când oamenii ajung să creadă că dreptatea nu este egală pentru toți, respectul față de lege se erodează. Nu neapărat prin revoltă, ci prin retragere, cinism și neîncredere. Iar pentru mediul economic, mesajul este la fel de problematic. Investitorii nu cer perfecțiune, dar cer predictibilitate. Orice îndoială privind funcționarea justiției este suficientă pentru a amâna decizii și a redirecționa capital.

Poate cea mai gravă consecință este pierderea încrederii. O justiție care nu mai este crezută, chiar și atunci când acționează corect, devine vulnerabilă. Deciziile ei sunt puse sub semnul întrebării, iar autoritatea se diluează. Refacerea acestei încrederi este un proces lung și dificil, mult mai complicat decât demontarea unei acuzații punctuale.

În acest context, revin inevitabil și comparațiile istorice. Silviu Brucan vorbea, la începutul anilor ’90, despre două decenii necesare pentru închiderea tranziției. Au trecut 35 de ani de la Revoluția din 1989, iar discuțiile despre influență, frică instituțională și control informal sunt încă prezente. Poate nu a fost vorba de un calcul greșit, ci de o tranziție tratată incomplet, niciodată dusă până la capăt, în special acolo unde conta cel mai mult: în consolidarea instituțiilor-cheie.

Dacă justiția rămâne un subiect de suspiciune publică, atunci Revoluția din 1989 nu este un capitol închis, ci un proces neterminat. Nu prin lipsa libertăților formale, ci prin slăbiciunea structurilor care ar trebui să le apere zilnic, discret și eficient.

Întrebarea care rămâne nu este dacă documentarul are dreptate în fiecare detaliu. Întrebarea reală este dacă statul român este capabil să răspundă matur, transparent și instituțional. Pentru că, în lipsa acestui răspuns, verdictul nu îl va da nici presa, nici opinia publică informată, ci neîncrederea. Iar aceasta este, pe termen lung, cea mai dură sentință posibilă.