Sub 16 ani, offline. Spania pune frână rețelelor sociale. România încă ezită  

Spania a decis să traseze o linie clară: accesul la rețelele sociale va fi interzis copiilor sub 16 ani. Nu e o măsură populară, nu e una comodă și sigur nu e una care să aducă aplauze din partea industriei tech. Dar e o decizie care spune ceva esențial despre momentul în care ne aflăm: statul începe, timid, să recunoască faptul că a pierdut controlul asupra spațiului digital în care cresc copiii.

În Spania, argumentul oficial ține de protecția minorilor. Expunerea la conținut nociv, dependența, presiunea socială, tulburările de imagine corporală, anxietatea, bullying-ul. Toate sunt documentate, măsurate, confirmate de studii. Nu mai vorbim de ipoteze morale sau de nostalgii ale adulților care „au crescut fără telefon”. Vorbim de efecte reale, cuantificabile, asupra sănătății mintale.

Diferența este că Spania a ales să nu se mai ascundă după formule comode. Nu a cerut „mai multă responsabilitate” părinților. Nu a lansat o campanie de informare. Nu a mai pasat problema către școală. A spus direct: sub 16 ani, nu.

Sigur, măsura ridică întrebări legitime. Cum verifici vârsta fără să încalci alte drepturi? Cum aplici o interdicție într-un spațiu global, unde platformele sunt private și regulile sunt făcute la mii de kilometri distanță? Cum eviți ipocrizia, când toată lumea știe că soluțiile tehnice pot fi ocolite?

Dar editorialul nu este despre perfecțiunea unei legi. Este despre semnal.

Pentru prima dată, un stat mare din Uniunea Europeană spune explicit că rețelele sociale nu sunt neutre. Că nu sunt un simplu „mediu de comunicare”. Că au un impact comparabil cu alcoolul, jocurile de noroc sau alte produse care, la un moment dat, au fost lăsate libere „pe piață” până când efectele au devenit imposibil de ignorat.

România, în schimb, continuă să se comporte ca și cum problema ar fi una abstractă. Avem copii cu telefoane de la 7–8 ani, acces nelimitat la TikTok, Instagram, YouTube. Avem școli care se luptă cu atenția elevilor mai mult decât cu programa. Avem părinți epuizați, care folosesc ecranul ca soluție de avarie. Avem, mai nou, adolescenți care își construiesc identitatea exclusiv prin validare online.

Și totuși, discursul public rămâne plat. „Așa e lumea acum.” „Nu poți opri tehnologia.” „Trebuie să îi învățăm să folosească responsabil.” Formule corecte, dar incomplete. Pentru că ele mută întreaga povară pe individ, copil sau părinte, într-un ecosistem construit deliberat pentru dependență.

Ce face Spania este să spună că statul are și el o responsabilitate. Că libertatea de piață nu poate fi absolută atunci când costurile sunt plătite de cei care nu au capacitatea reală de a alege.

Poate că România nu va adopta mâine o măsură similară. Poate că nici peste cinci ani. Dar discuția trebuie începută. Nu ca panică morală, nu ca război cu tehnologia, ci ca o dezbatere onestă despre limite.

Pentru că adevărul incomod este acesta: copiii noștri cresc într-un spațiu pe care noi, adulții, nu îl mai controlăm. Iar a pretinde că totul se rezolvă cu „educație digitală” este, de multe ori, doar o formă elegantă de a amâna decizia.

Spania a ales să decidă. Restul Europei, inclusiv România, va trebui măcar să răspundă la întrebare. Dacă nu acum, atunci când efectele vor fi și mai greu de reparat.

M.A. Dumbravă