Statul neputincios sau statul complice? Lecția dură din „raiul evazioniștilor”

Investigația publicată recent de RECORDER nu este doar despre o rețea care „învață” antreprenori cum să scape de datorii. Este despre o întrebare mult mai apăsătoare: cum este posibil ca astfel de mecanisme să funcționeze ani la rând într-un stat care are un aparat fiscal extins, instituții de control și legislație modificată constant?

În orice economie există tentația de a ocoli regulile. Problema nu este existența tentației. Problema este rezistența sistemului. Iar atunci când aceleași practici supraviețuiesc ani la rând, nu mai vorbim despre excepții, ci despre o vulnerabilitate.

Schema descrisă este cunoscută în mediul de afaceri: firme cu datorii consistente sunt cesionate pe numele unor persoane fără capacitate reală de administrare sau răspundere. Datoriile rămân, recuperarea devine aproape imposibilă, iar cei care au beneficiat inițial își continuă activitatea sub alte entități.

Nu este un secret bine păstrat. Se discută despre astfel de mecanisme de mult timp. Dacă antreprenorii știu, dacă specialiștii fiscali știu, dacă jurnaliștii pot documenta, atunci apare întrebarea legitimă: instituțiile nu știu sau nu pot interveni eficient?

România are ANAF, direcții antifraudă, controale tematice, proceduri și interconectări de baze de date. Cu toate acestea, portițele rămân deschise suficient cât să permită repetarea scenariului. Se închid unele breșe, apar altele. În paralel, presiunea pe contribuabilii corecți rămâne constantă.

Evaziunea nu afectează doar bugetul. Ea împarte mediul de afaceri în două categorii greu de reconciliat: cei care respectă regulile și suportă costurile, și cei care folosesc lacunele pentru a obține avantaj competitiv. În timp, diferența dintre cele două grupuri nu mai este doar financiară. Devine una de încredere în sistem.

În acest context, dilema capătă greutate: este statul neputincios sau este complice prin inacțiune? Dacă vorbim despre neputință, înseamnă că aparatul instituțional are carențe serioase de eficiență și coordonare. Dacă vorbim despre complicitate tacită, atunci problema este una de integritate și voință politică.

În ultimii ani s-a discutat frecvent despre atacuri hibride și despre încercări de destabilizare. De regulă, atenția s-a concentrat pe comunicare, pe influență externă, pe dezinformare. Dar există și o formă mai discretă de vulnerabilizare: erodarea încrederii în instituții prin tolerarea unor practici care subminează echitatea economică.

O economie slăbită de evaziune sistemică devine mai ușor de destabilizat. O societate în care regulile par aplicate selectiv devine mai ușor de divizat.

În acest punct apare și tema desecretizării unor rapoarte legate de alegeri, invocată în spațiul public. Dacă un astfel de demers va avea loc, el ar putea aduce clarificări privind influențe, vulnerabilități, eventuale rețele de sprijin informal sau disfuncționalități instituționale. Poate că vor apărea și date despre modul în care zonele gri ale economiei au intersectat scena politică. Poate că nu.

Rămâne însă o altă întrebare: se va realiza vreodată o desecretizare completă? Sau vom rămâne cu fragmente, interpretări și speculații? Lipsa de transparență alimentează suspiciunea, iar suspiciunea amplifică neîncrederea.

Investigația Recorder pune reflectorul pe un mecanism concret. Dar miza este mai largă. Nu este doar despre recuperarea unor datorii. Este despre credibilitatea statului.

O economie nu se fragilizează doar din cauza deficitului bugetar. Se fragilizează atunci când regulile devin negociabile pentru unii și obligatorii pentru alții. Iar într-un asemenea climat, întrebarea despre neputință sau complicitate nu mai este retorică. Devine esențială pentru sănătatea democratică a societății.

M.A. Dumbravă