Până pe 26 iulie nu rataţi “Ghinelada” lui Aurel Grigorescu, în holul Casei de Cultură "Geo Bogza"

“Vară, vară, primăvară, toate plugurile ară, doar plugul lui Aurel stă în vârfuri de penel.” (parafrază la un cântec popular din zona Sibiului). Ce faci Bade Aurele, stai şi cugeţi şi pictezi?

Aurel Grigorescu e un taciturn, nu răspunde aşa uşor la orice întrebare cu capcană. Meditează şi dă o replică laconică şi încuietoare. Dacă ar fi să sintetizăm răspunsul lui la întrebarea de mai sus într-un cuvânt n-am reuşi decât prin cuvântul latin “estivo” ceea ce s-ar traduce în română prin: petrec timpul în mod estival, trăiesc o perpetuă vară sufletească.

Aurel e un pictor boem, cu afundate rădăcini în cultura franceză, tradiţie îndelungată de familie; adeseori ne-a încântat răsfăţul privirii prin tablourile lui care te atrag, te şochează, te poartă într-o lume de culori, tehnici şi stiluri variate, nedescoperite de el, dar utilizate amprentat de stilul său unic şi inegalabil. Pictura lui are candoare, frumuseţi ţâşnitoare din îmbinări cromatice, sugestii benigne din linii de contur transcedentale.

Până mai ieri, picta eternul splendorii feminine. Personajele -  neasemuindu-se cu niciuna din femeile pe care le va fi văzut în realitate - chipuri şi unduiri de nimfe venite din întruchipările introspecţiei, toate îţi vorbeau din ochi, din buze, din mişcări sugerate, doar insistând cu privirea la farmecul tabloului în sine.

În ultima vreme, Aurel e sub frământările unei noi iubiri. Excursiile în Grecia i-au atins harpa sufletului care cântă perpetuu dorul de Elada, Peisajele mărilor sub care se ascund palatele lui Poseidon, freamătul neîncetat al lui Eol şi toridul, uneori insuportabilul Helios cel purtător de “estivo perpetuum”, casele clădite pe stâncă - ca după un îndemn biblic - insulele de toate dimensiunile şi auspiciile, l-au pus pe o contemplare rodnică.

Aurel Grigorescu e un taciturn. S-ar strădui în van să-şi descrie citeţ trăirile, aşa că a ales pânza şi culorile să-i redea mirajul interior.

Ultimele lui coloristici adunate pentru un vernisaj se intitulează generic “Culori estivale”. În tablourile acestui ciclu sunt prezente teme simbolice din peisajele Greciei vizitate de autor: velierele, morile de vânt, căsuţele pe stâncă supraetajate, marea în vălurire albastru-stacojiu, cerul, farul, răzleţe chipuri de grecoaice şi soarele, soarele breaz, adică alb, deposedat de culoarea lui aurie, auriu pe care-l împrumută înconjurului său, în vreme ce albul îi reprezintă chipul şi reflexiile, în unele tablouri prin tehnica “ecorseului” (écorser, dialectal écorger însemnând în franceză a scrijeli, a jupui, a decoji), a decojirii pânzei de o culoare anterior pictată şi neimprimată-n textură.

În toridul copleşitor de afară, Aurel Grigorescu a “ieşit la rampă” cu un torid sentimental uimitor. Contopind cuvintele “ghine” (în limba greacă însemnând femeie), cu Elada, expunerile din ultimul său vernisaj s-ar putea numi  metaforic “Ghinelada”.

Picturile lui sunt, cum ar spune poetul francez Stéphane Mallarmé în poemul “După-amiaza unui faun”, un “suflu artificial vizibil şi seren al inspiraţiei care să recâştige cerul.”

E de recomandat, dar nu obligatoriu, înainte de a păşi în galerie spre savurarea imaginilor, să citeşti acest poem de pe frontispiciu literaturii franceze. O să găseşti în versuri manierea lui Aurel de a da contur şi culoare asemenea faunului care dă noimă filozofiei despre artă şi sursele ei inspiratoare. Afundându-ţi privirea în tablouri o să găseşti “ninfele perpetuate”, “întruchiparea lor care flutură-n văzduh”, “iluzia care scapă din ochii albaştri”, când închişi a introspecţie, când deschişi a exospecţie, când întunecaţi revanşard.

Peisajele cu radă şi vele, mare şi ţărm, cer şi zenit, “săruturi pe care zeii le-au ţinut atât de bine amestecate”. Şi farul… farurile ca nişte cariatide fără chip dar cu încheierea ionică sau corintică sau dorică sugerată.

Succesul unui bărbat cu suflet de artist este mereu în tandem cu o femeie, o muză inspiratoare admirativă şi susţinătoare. Despre Rodica Grigorescu, soţia lui, am putea scrie un elogiu aparte, iar despre cuplul lor un roman ce-ar părea prea ideatic să mai fie şi real.

Revenim însă la realizarea lor dimpreună, expoziţia de la casa de cultură pe care vă invităm să nu o rataţi. La vernisajul ei, Cătălin Paraschiv, directorul casei de cultură, a prezentat biografia artistului. Despre tablouri a vorbit cu mult har ziaristul Aristotel Bunescu, din al cărui discurs presărat cu multe anecdote o reţinem pe aceea că, aşa cum 100 de ani câmpinenii s-au mândrit cu pictura lui Nicolae Grigorescu, în următorul secol se va schimba doar prenumele şi tot despre un Grigorescu se va vorbi. Seria de prezentări a fost încheiată de Domnul Profesor Alin Ciupală în farmecul său oratoric specific, subliniind că Aurel Grigorescu creează o pictură exotică şi care te prinde-n mreje vrând-nevrând, şi ce atâta apologie, “pictura e pictură ca să se privească, nu să se vorbească despre ea”, a ţinut să mustre un pic pe antevorbitori, să se treacă la aperitive, prăjituri, licori, şi înfulecând să contempli expoziţia, apoi să schimbi impresii cu vecinii întru delectare.

Aurel Grigorescu este un taciturn, dar nu total, nici exagerat. Pentru că ştie să asculte, să reflecteze îndelung, să puncteze concis şi logic, să tragă mereu discuţia în amuzament, multe persoane au legat cu el şi familia lui prietenii trainice. Şi cum prietenul se cunoaşte şi prin prezenţa la evenimente, se pare că sunt mulţi care-l preţuiesc, îl iubesc şi-l admiră ca pe un prieten şi-un artist de suflet.