Ultima zi a festivalului de arte

Vineri 29 iulie, ultima zi de agitaţie la Pensiunea Nina. Pleacă muzicienii şi elevii lor, Doamna Anca Poştea, directoarea şi organizatoarea festivalului îşi drămuieşte lucid, sobru şi fără dramatizări feminine “conturile”, unele încheiate, altele încă-n dezbatere personală, ale festivalului. Doar dânsa ştie cât de prolifică, în toate sensurile cuvântului, a fost această desfăşurare de artă şi pedagogie artistică la cel mai înalt nivel în văditul picaj al interesului general pentru ea.

Ultima seară de muzică clasică în sala Casei de Cultură a fost de pomină simbolistică. Delectarea muzicală a întrecut aşteptările, interpreţii au dăruit mai mult decât frazeologie muzicală sofisticată, au pus un dram din suflet şi au dezvăluit talentul personal în plenitudinea lui. Dacă n-aţi fost acolo, nu ştiţi ce-aţi ratat. Poate că n-aţi ratat nimic, precum în gluma în care i se reproşa cuiva că n-a fost la cina unde s-au servit nişte bucate savuroase pentru unii, nedigerabile pentru el. Spus mai pe ocolite, aţi ratat “plăcinta cu răvaşe”. “Plăcintele” muzicale servite în ultima seară au fost delicioase, de, cum ar spune francezul, “haute cuisine & couture” (înaltă clasă a bucătăriei şi croielii). În ceea ce priveşte “răvaşele”, aici e nevoie de o cheie a decriptării lor, de o înţelegere a scriiturii şi de percepţie a rezonanţei simbolurilor, atât de la maestru la ucenic, cât şi de la ei la public. Ce s-a interpretat şi de către cine, care au fost maeştrii şi care învăţăceii lor, vedeţi în programul pozat mai sus. “Regia şi culisele” spectacolului au fost minuţios pregătite pentru fiecare-n parte în cadrul unui masterclass pe durata a 5 zile de cordialitate, dezvăluiri de secrete ale măiestriei şi confesiuni amicale de suflet. Pe parcursul a două săptămâni aceste comuniuni de artă s-au perindat prin trei locuri cu valoare de simbol, o pensiune, o sală de concert şi o biserică, unde muzica şi-a derulat secretele şi spectacolul în trup, în suflet şi în spirit.

Să ne imaginăm cum ar fi fost ideal un masterclass pentru pianista de 16 ani Ana-Maria Ilie, care s-ar fi dus la maestru şi i-ar fi spus că vrea să interpreteze valsul de concert de Franz Liszt. Este invitată să ia loc la pian şi să-l cânte. Profesorul o ascultă atent şi la sfârsit se duce la raftul de cărţi şi scoate o biografie a compozitorului Franz Liszt. “Citeşte-o şi mai vino peste o săptămână”. Eleva i-ar răspunde contrariată: “Dar despre tehnică, interpretare, greşeli, nu-mi ziceţi nimic?” - “Tu citeşte, exersează şi mai vino peste o săptămână.” După o săptămână şi alte 9 minute de interpretare ale valsului, profesorul avea pregătite două cărţi:George Gordon Byron - Parisina şi Walter Scott - Mireasa din Lammermoor. I le înmânează şi fără alte comentarii o cheamă din nou peste o săptămână. După acest răgaz plus cele 9 minute dedicate interpretării valsului, primeşte de la maestru două CD-uri cu operele “Parisina” şi “Lucia di Lammermoor” de Gaetano Donizetti. Mai trec şapte zile de munci herculiene şi apoi alte şapte cu lectura lui Shakespeare - Romeo şi Julieta şi vizionarea baletului cu acelaşi nume de Serghei Prokofiev. Aşa întâmplându-se, pe parcursul a 6 săptămâni s-au derulat exact 60 de minute de masterclass la sfârşitul cărora profesorul îi spune:”Ai o tehnică impecabilă, aproape că n-am nimic de obiectat, iar acum, fără să-ţi fi spus nimic, ai înţeles singură ce-nseamnă tema universală a dragostei între vlăstarele a două familii ce se urăsc de moarte, ai înţeles cât de mult iubea Liszt muzica lui Donizetti, încât ştii să dai o noanţă deosebită temelor din opere faţă de variaţiunile lui Liszt şi ştii să simţi şi să interpretezi în manieră personală toată această simbolistică de trăiri ce stă la baza a 10 minute de muzică”.

În realitate, nu ştim exact ce indicaţii, ce observaţii, ce explicaţii a primit Ana-Maria Ilie pe parcursul  celor 5 zile de masterclass petrecute la Câmpina, dar o ureche avizată a remarcat interpretarea de excepţie, ca şi când toate cele povestite mai sus i-ar fi fost cunoscute.

Grea e muzica clasică, nu-i aşa? Vă imaginaţi câtă muncă şi cultură stă în spatele ei… din această pricină…

Din această pricină “muzica uşoară” se cheamă muzică uşoară. De pildă cu o joi în urmă la concertul harpistei Miruna-Elena Vidican au fost cam 30 de persoane. Harpa, instrumentul cu origini zeieşti alcătuit din 2000 de elemente distincte, a răsunat în poemul Vltava de Bedrich Smetana ca o plimbare imaginară prin oraşul de basm Praga şi ca un popas cu ochii în apele râului Vltava pe unul din cele 17 poduri ale ei. Toţi turiştii care au vizitat acest oraş l-au îndrăgit, iar interpretarea de graţie a maestrei i-ar fi transpus pentru o clipă acolo. Sâmbătă pe 23 iulie, însă, când a venit trupa Semnal M, s-au strâns în centrul oraşului sute de oameni pentru “Romanţa cu parfum”.

La acest aspect sunt două opinii de remarcat. Unul redat alegoric chiar în spectacolul acestei seri: Alexandra Gabriela Bordea şi Teodora Ştefănescu, două fetiţe de 8 anişori din Câmpina au interpretat împreună cu colegele lor mai mari de la masterclass-ul de canto piesa “Miau”. Un singur cuvânt repetat la infinit, mieunatul pisicii, pus pe fragmenţele din muzica lui Rossini de un obscur Robert Pearsal care lua în derâdere compoziţiile aparent facile cu care Rossini făcea mare audienţă la public şi câştigase o avere. Cealaltă opinie din spatele acestei ironii, pe care am aplica-o repede comparând genuri de muzică, o reprezintă în contrariu chiar Beethoven, cel de la care Rossini a cerut un sfat ca muzica lui să crească în complexitate. Beethoven i-a spus că se înşeală crezând că muzica lui e facilă. “Mergi mai departe, ceea ce faci faci bine şi ajunge la inimile oamenilor, asta contează în muzică.”

Azi, şi Rossini începe să devină greoi, dar, cum s-o fi simţit Bogdan Oroşanu, un băieţel de 11 ani cu mină de artist autentic pe scenă cântând “Arabesca” lui Debussy? A cântat-o corect şi cu neliniştea şi teama de a nu greşi a lui Chouchou. Cine-i Chouchou?… “Pentru micuţa mea Chouchou cu scuze tandre de la tatăl ei pentru ceea ce va urma.” Urma “Colţul copiilor”, nu de joacă, ci o culegere de piese de pian de o complexitate chinuitoare, inovatoare în tehnica şi scriitura pianistică, scrisă de Claude Debussy special pentru orele de pian ale fiicei lui.

Fără astfel de indicii să-ţi faciliteze înţelegerea şi savoarea muzicii clasice e sisific să încerci a ţi-o pune definitiv la inimă. Ai fi putut să savurezi “Dream with me” de Leonard Bernstein, chiar şi în interpretarea de neuitat a maeştrilor Claudia Codreanu, Ştefan Cazacu şi Adrian Suciu, dacă n-ai citit când erai copil Peter Pan şi n-ai înţelege din versuri că e drumul lui Wendy în zbor către casă şi suspinele de regret ale Tilincuţei? Nici Capriciul nr. 1 pentru violoncel cu care Diana Maria Miu a încheiat lunga şi ultima serată muzicală din cadrul festivalului de arte, dacă n-ai fi ştiut măcar destinul compozitorului Alfredo Piatti, care de mic copil trăia cu 10 bănuţi pe zi cântând la violoncel şi care a fost nevoit să-şi vândă violoncelul şi doar zeiţa Fortuna l-a salvat prin Franz Liszt care l-a şi angajat în orchestra sa şi apoi i-a şi dăruit un violoncel marca Stradivari.

Muzica are în spate o tolbă de poveşti prin care devine primul capriciu care trebuie cântat, cum ne indică Alfredo Piatti, ca prim capriciu “doar cu vârful arcuşului”.

Dan Precup