Centurioni câmpineni ai artei, episodul 2 Maria Dobrescu

Nici nu se stinseseră bine ecourile vernisajului pictoriţei Roxana Buzoianu din seara precedentă, când, în dimineaţa de sâmbătă 18 februarie, sala mică a Casei de Cultură - Geo Bogza a fost onorată cu prezenţa unei alte sute de persoane venite la evenimentul lansării de carte al Mariei Dobrescu.

O Doamnă sensibilă, impozantă, de un rafinament şi o cultură peste media obişnuită a unui profesor de română, meserie pe care o şi practică în dragoste şi înţelepciune faţă de elevii pe care-i educă admirabil, Maria Dobrescu şi-a găsit vocaţia pentru creaţia poetică la o maturitate care-i permitea să mânuiască agil cuvântul, semantica, simbolica şi versificaţia. A debutat în 2012 cu volumul de versuri “Mireasa de sare”, la un an distanţă i-a urmat “Gânduri în cuşcă”, apoi în 2019 “Poeme cu Filip”, alegoria unei iubiri neîmpărtăşite, un “gradus ad Parnassum” (pas către culmile măiestriei) spre încununarea poetică a dezvăluirii unui vis. Intitularea acestei “mărturisiri” lirice din scaunul de spovadă al introspecţiei dusă dincolo de graniţele permise ale subconştientului ascunsă în simboluri onirice este şi numele noii colecţii de versuri , anume ABSOLUTION.

Acest cuvânt te duce pe calea falsă cu gândul spre absolut, dar nu este aşa. El provine din latinescul absolutio şi în engleză, germană, franceză înseamnă absoluţiune, adică iertarea păcatelor pe care o rosteşte preotul la spovedanie în confesional sau pur şi simplu iertarea pe cale juridică a unui vinovat de vina sa evidentă şi netăgăduită. Vina autorului, pe care niciunul dintre vorbitorii în dodii de la lansare n-a sesizat-o, este aceea de a fi pătruns în adâncul sufletului până în camera interzisă cu periscopul prin fereastra de lumină unde i-a surprins alegoric pe Igor şi Mira în hierogamie (adică în nuntire zeiască), fapt nepermis visătorului de rând.

Astfel în carte distingem trei personaje, Igor, care nu este altceva decât proiecţia “animus”-ului autoarei, apoi pe Mira, proiecţia “animei” iubitului poetei şi pe poeta însăşi care priveşte spectator la grupurile lor statuare sau în dans nupţial, când în monolog, când în dialog. (Psihanaliştii numesc anima proiecţia sufletului unui bărbat în vis şi animus proiecţia din vis a sufletului unei femei). În felul acesta foarte ingenios, autoarea expune în 80 de poeme conţinutul manifest al visului, adică aşa cum s-a derulat el în imaginea furată cu periscopul curiozităţii dusă la graniţa indecenţei şi de a interveni când şi când pentru a schimba cursul implacabil. Pentru cutezanţa sa, autoarea este pedepsită şi pusă a trăi în tremoloul şi temerile infernului chiar pe parcursul desfăşurării filmului redând fragmente din nupţialitatea simbolică. Orice nupţialitate simbolică înseamnă moarte, se traduce prin predarea celui ce vede un act nupţial în vis în mâinile împărăţiei morţii care poate fi doar vestitoarea trecerii pragului ei a altora sau chiar a personajului în cauză. Cartea se încheie cu un epilog format din 10 unităţi scrise continuu sub forma unui poem în proză aparent unitar încheiat cu un al 11 fragment scris în versuri, care nu este altceva decât decodificarea făcută de poetă a conţinutului latent al visului, conţinutul latent însemnând descifrarea simbolurilor apărând în manifestarea ca imagine a visului. Această decriptare nu este altceva decât revenirea la viaţă din infern, reuşită, nu ca în cazul lui Euridice sau Izanaghi din mitologia japoneză, şi asigurarea lui Igor, adică a sufletului ei de liniştea de dinainte de “furtuna” viitoare, linişte obţinută prin absoluţiune.

Poemul prolog şi ultimele două versuri ale poemului 80 nu fac parte nici din conţinutul manifest nici din explicaţia inducătoare în eroare a conţinutului latent. El este un avertisment ieşit din vis ca sufletul să nu se teamă de cutezanţa ce va urma, nici de ascensiunea spre lumea luminii a urcuşurilor infernale. Din ele se vede puternica influenţă ce le-au avut asupra autoarei poeziile lui Emily Dickinson, ca şi cum i-ar spune sufletului Igor prin glasul Mirei, sufletul iubitului: “Eu sunt nimenea, - tu cine-mi eşti? / Tot nimeni mi te numeşti? / Atunci hai să facem o  pereche de drag. / Să nu spui - ne vor da în vileag!” şi-l asigură tot dickinsonian: “Pentru că nu mă pot opri de la moarte, e ea gentilă şi s-a oprit o vreme de la mine”. 

Totuşi cheile revelatoare pentru o psihanaliză nedeturnată artistic sunt în principal numele Igor şi Mira. Igor ne duce repede cu mintea la Cneazul Igor, întemeietorul Kievului, care totuşi, nu are provenienţă slavă, cum au încercat să sugereze vorbitorii, ci una nordic-germanică. Igor vine de la Ingvar, nume de viking. Poemele în care Igor e plecat sau captiv ne duce imediat cu gândul la Câmpiile Polovţiene şi la primul vers din corul ce acompaniază dansurile polovţiene pe muzica lui Borodin: “Zbori cântec pe aripile vântului!”

Felix Mendelssohn Bartholdy a scris “Cântece fără cuvinte” iar Maria Dobrescu a scris “Cuvinte fără cântec”, poeme dispuse oricând a deveni un text de muzică spectrală sau convenţională. Igor apare mereu ca un hierofant, este  el imaginea cneazului? Nu. Pentru că undeva există o cheie simbolică, un saxofon, în poemul 15, pe un velier unde Mira a învăţat iubirea de la chipul lui Igor, se aude de la capătul lumii cum un bărbat al 4-lea personaj, pasager în poveste, cântă la saxofon. Toată construcţia cu muzica lui Borodin se destramă şi izbândeşte muzica lui Polichinelle de Igor Stravinsky. Autoarea vrea să ne vândă secretul lui Polichinelle şi să nu se deconspire. Mira este ca şi Igor lipsită de patronajul oricărui sfânt din calendar. Ne duce cu mintea la steaua roşie din constelaţia Cetus ce apare şi dispare de pe ecuatorul ceresc, sau la îndemnul “priveşte!”  din limba spaniolă sau… la celebrul vers din Imnul Sfântului Ioan Botezătorul: “Mira gestorum” din a cărui primă silabă s-a botezat nota muzicală mi. Şi ce tremolo face saxofonul alto pe nota mi în “melodia secretului” a lui Igor Stravinski. Mira ar fi în tarot o Papesă iar Igor un Hierofant. Ce poate ieşi din apariţia lor împreună să nu întrebaţi!

Mai bine lecturaţi cartea încărcată de atâtea simboluri, o veţi sorbi dintr-o lectură, o veţi putea face cadou de dragobete, o veţi pute rumega îndelung căutând alte şi alte tainice înţelesuri, ca pe o provocare să o dezlegi pe minunăţia de Mira sau să-l pricepi pe fantele de Igor. 

Livia Pisăliţă şi David Istrate, doi elevi minunaţi ai Doamnei Profesoare ne-au încântat cu muzică folk şi clasică de înaltă calitate într-un moment de respiro al vorbitorilor care s-au întrecut care mai de care în a spune platitudini plăcute, cu excepţia prietenei de suflet a Mariei Dobrescu, Cezara Răducu, cea care a încercat să dezvolte o numerologie aparte izvorâtă din seva poemelor.

Ceilalţi vorbitori au făcut parte dintr-un scenariu învechit şi obligatoriu pentru ca un autor, condiţionat de publicarea la o anume editură, având critici pozitive de la anumite persoane şi deschizând cu coatele anumite porţi ale consacrării, să aibă măcar promisiunea de a intra în Uniunea Scriitorilor, nu pentru valoare, talent sau faimă, ci pentru că la pensionare orice membru cu drept deplin al uniunii primeşte o jumătate de pensie în plus.

La vernisaj a avut loc şi un mic incident, anume ultimul vorbitor care nu făcea parte din scenariul de mai sus, a fost oprit din discurs arătându-i-se ceasul şi obrazul, că oricum o luase şi acesta pe arătură şi bătea apa-ntr-o piuă nerevelatoare pentru scopul lansării.

Planurile pentru viitor ale Mariei Dobrescu? Răspunse ea zâmbitoare şi fericită că lansarea a ieşit aproape perfect: “Dacă nici Filip, nici Igor n-au venit la lansare, schimb subiectul, gata cu ei!” 

Dan Precup