Pe 15 ianuarie desconcentraţi “Eminescu” şi deconcentraţi “cultura” (din categoria “unde-i lege nu-i toc…”)

   Unde-i “Legea 238 / 2010” nu-i tocmai la ce ne-am aştepta noi să fie. Noi, cei care eram pe vremea când s-a dat legea, cu sau fără aşteptări, numai faptul că nu aveam decretată o zi a culturii naţionale ne lipsea din fericire, că-n rest le-aveam pe toate. Aveam criză economică, şi, unde e criză economică, e şi criză culturală, aşa că trebuia într-un fel să se intervină politic la propăşirea culturii neamului. Ce face poporul când sărăceşte? Se culturalizează; şi e firesc ca o clasă politică întreagă “şi dăi şi luptă!” pentru cultura programată a vulgului, când de prosperitatea lui nu putea mai nimeni să facă mai mult, pentru că, vorba fie-ntre noi, de unde n-aveau - cultură - le era mai uşor să dea din prinosul altora, dar când era vorba de ce-aveau - prosperitate gârlă - le era aproape imposibil să cedeze din “dreptul” lor măcar un “comision” cât de mic în favoarea cetăţeanului de rând.

   Aşa că, poftim cultură, popor legiuit! Este la modă să se aniverseze-n fiecare zi câte ceva, un sentiment, o atitudine, un grup aparte, orice ca să contracareze în vreun fel calendarele cu sfinţi, calendarele cu personalităţi. Când trebuia aleasă ziua culturii naţionale? Tocmai ce începuse un curent modernist şi progresist prin care simbolurile naţionale, religioase sau universale trebuiau în vreun fel scoase din uzul inefabilului şi intangibilului mundan şi grobian. Trăim în zilele noastre punerea la zid directă a unor figuri istorice însemnate, capodopere artistice şi autori universali, prin cenzurarea lor, prin dărâmarea soclurilor şi statuilor lor, pentru că BLM, LGBT, “corectitudine” aşa zis “politică”. N-avem nimic cu categoriile pomenite, dar, aşa cum inchiziţia a produs orori în numele religiei, aşa şi zeloşi în “corectitudine” devin inchizitoriali, agresivi şi demolatori, numai dacă li se pare lor că anumite persoane istorice şi culturale au tratat nepropice, după părerea lor, dreptul unor categorii minoritare.

   Eminescu este pus şi el la index. Dar cu el nu merge defăimat, demitizat, dat jos de pe soclu dintr-o dată. Cu Eminescu nu ţine la români dintr-o dată, ca la anglo-saxoni, să-i dărâmi statuile şi faima, ca Amiralului Nelson sau lui Shakespeare. La români sunt şi văi abrupte unde românii sunt faultaţi direct şi fără prea multe explicaţii, dar predominant văile şi culmile sunt domoale, trecerile lente. Scoaterea pe tuşă a lui Eminescu se face treptat şi s-a început din şcoală, unde elevilor li s-a făcut lehamite de el prin modul de alcătuire al programelor şcolare şi prin alte două metode subversive, anume băgatul pe gât insistent al unui poet mitologizat la extrem, explicat în cuvinte pompoase, luciafărizat şi idilizat până la refuzul din greaţă ca la festinele romane.

   Defăimarea lui Eminescu a început de ceva ani şi prin demitizarea lui ca om superetic, dar nu în mod normal, ci arătând natura lui “mizeră umană” cu accente şi sublinieri bine ticluite la polul negativului exacerbat.

   Politica s-a jucat cu faima şi geniul poetului ca să-şi tragă niscai foloase prin “baterea monezii” încă de când Eminescu era viu şi nevătămat de boli şi moarte. L-a folosit în gazetărie ca pe un condei ascuţit împotriva anumitor tendinţe politice; după moartea sa i-au pus opera pe un soclu din care să-şi tragă seva orice curent şi orientare, pentru că el, tratând teme universale, citat selectiv şi scos fragmentar din context, putea fi pentru orice sau, dimpotrivă, contra orice.

   Când nu se mai putea, tovarăşi, cu atâta “nedreptate” ce-i făcuseră burghejii, chiaburii, regaliştii şi partidele politice reacţionare, în 1948 comuniştii îl declară membru post mortem al Academiei Române şi aranjează meseriaş iţele sociologice ale unui cult eminescian.

   De câteva decenii acest cult a devenit anacronic, aşa că a început săparea la temelie pentru surparea lui, mai întâi firav, scoţând la iveală omul cu păcatele lui de obşte.

   Prima lovitură de buldozăr e legea 238/2010 când de ziua aniversară a poetului se supralicitează “Ziua culturii naţionale”. Cum cultura unei naţii nu stă într-un singur om, legea obligă ministerele de resort (citat din lege): “Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sprijină material şi financiar organizarea de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional elaborează, în colaborare cu reprezentanţii organismelor deconcentrate, un ghid anual al manifestărilor dedicate acestei sărbători.”

   Mai pe şleau, organismele deconcertate, chiar de ziua lui să-l desconcentreze pe Eminescu, dacă la 1948 l-au concentrat, acum e cazul să-l lase la vatră, încă să mai poarte armă, până ce-i va veni timpul de predarea efectivelor.

   Pentru că tot s-a ales “Ziua culturii naţionale” de ziua de naştere a lui Eminescu, propunem ca şi alte zile să intre în calendar, precum ar fi: “Ziua canotajului românesc” pe 26 noiembrie, ziua de naştere a lui Ivan Patzaichin; “Ziua atletismului românesc” pe 12 decembrie, că atunci s-a născut Iolanda Balaş. Puţin mai greu ne va fi cu “Ziua aviaţiei române” care actualmente se serbează pe 20 iulie de ziua Sfântului Prooroc Ilie. Vă daţi seama că nu dă bine această dată cu misticismul carului de foc ce se plimba pe cer; dar, o mare dilemă va fi de ziua de naştere a cărui mare pionier al aviaţiei române să o punem: Vuia, Vlaicu sau Cuandă.

   Corect şi de cinste este ca un popor să-şi omagieze înaintaşii merituoşi trecuţi la cele veşnice, dar şi mai frumos, şi mai demn este să-i preţuim şi cât sunt în viaţă, aşa că mai propunem ca “Ziua automobilismului românesc” să se legifereze de ziua de naştere a lui Titi Aur şi “Ziua boxului românesc” de ziua de naştere a lui Ion Alexe.

Dan Precup