14.629. Cifra dintr-un document "Strict Secret" care arată cât de mare devenise Securitatea lui Ceaușescu
Actualitate (Categoria articolului)
14.629. Cifra dintr-un document "Strict Secret" care arată cât de mare devenise Securitatea lui Ceaușescu
În septembrie 1988, cu numai cincisprezece luni înainte ca regimul comunist să se prăbușească în câteva zile, Departamentul Securității Statului își număra oamenii cu o minuțiozitate aproape contabilicească. Rezultatul, păstrat astăzi într-un document marcat "Strict Secret", exemplar unic, descrie un aparat desfășurat de la București până în fiecare colț al țării: 14.629 de angajați, unități specializate pentru filaj, interceptări, contraspionaj și controlul corespondenței, trupe militarizate și, dincolo de toate acestea, o rețea de informatori care nici măcar nu apare în această cifră.
24 septembrie 1988. Pe un document al Ministerului de Interne, Departamentul Securității Statului poartă două mențiuni care spun, singure, foarte mult despre instituția care l-a produs: "Strict Secret" și "Exemplar unic". Regimul Nicolae Ceaușescu mai avea puțin peste un an de existență, țara traversa una dintre cele mai apăsătoare perioade ale comunismului târziu, iar în interiorul DSS se făceau statistici de o precizie neobișnuită despre propriul personal — efective, grade, vârste, studii, funcții de conducere, distribuție între centru și teritoriu. Cifrele, provenite din documentele păstrate în dosarul A.C.N.S.A.S. Cab I.V.40, Cabinet Iulian Vlad, oferă la mai bine de trei decenii distanță o fotografie neobișnuit de exactă a dimensiunii instituției care veghea, asculta și controla o țară întreagă.
14.629 de angajați. Atât număra întregul aparat rezultat din însumarea celor 8.760 de oameni din structurile centrale și din Trupele de Securitate, la care se adăugau cei 5.869 aflați în aparatul teritorial. Este însă doar prima cifră dintr-o poveste mult mai mare, iar întrebarea care merită păstrată în minte de-a lungul întregului articol este simplă și, în același timp, tulburătoare: ce însemnau, de fapt, 14.629 de oameni într-o țară de aproximativ 23 de milioane de locuitori și, mai ales, ce făceau ei zi de zi?
Aproape 15.000 de oameni într-un sistem construit pentru control
DSS nu era o structură compactă, în care aproape 15.000 de persoane îndeplineau aceeași muncă. Era o construcție pe mai multe niveluri, împărțită în direcții, unități speciale, servicii tehnice, structuri teritoriale și trupe, fiecare cu atribuții și personal propriu. Aparatul central din București concentra 6.023 de cadre, adică 41,17% din total. Trupele de Securitate numărau alte 2.737 de oameni, reprezentând 18,71%, iar aparatul teritorial — format din structurile celor 40 de județe și din Securitatea Municipiului București — avea 5.869 de angajați, puțin peste 40% din efectivul întregului DSS.
Altfel spus, aproximativ șase din zece oameni ai sistemului se aflau fie în teritoriu, fie în componenta militarizată, în timp ce restul formau nucleul central, acolo unde se concentrau comanda, analiza și cele mai specializate instrumente ale aparatului. Iar organigrama acestui nucleu spune, poate, mai multe despre felul în care funcționa cu adevărat Securitatea decât cifra totală, oricât de impresionantă ar părea ea la prima vedere.
Cine urmărea, cine asculta, cine controla informația
Una dintre cele mai mari structuri ale aparatului central era Direcția a IV-a, Contrainformații Militare, cu 1.022 de cadre. Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă, cunoscută drept USLA, avea 772 de oameni, iar Unitatea Specială "F", asociată filajului, ajungea la 745. Unitatea Specială "T", care lucra în domeniul tehnicii operative, avea 466 de cadre, în timp ce Unitatea Specială "S", implicată în controlul corespondenței, număra 379.
În spatele acestor inițiale administrative — F, T, S — exista o infrastructură reală prin care statul putea urmări o persoană, intercepta o comunicare, verifica legături și corespondență, strânge informații despre medii considerate sensibile și construi, pas cu pas, un dosar informativ. Filajul, de pildă, nu însemna pur și simplu că un ofițer mergea în urma cuiva pe stradă: presupunea echipe întregi, schimburi de tură, mijloace tehnice, fotografiere, identificarea persoanelor cu care se întâlnea cel urmărit și redactarea unor rapoarte care ajungeau apoi mai departe, în mecanismul informativ al instituției. La fel, tehnica operativă transforma un telefon sau o simplă încăpere într-o posibilă sursă de informații, iar controlul corespondenței făcea ca până și o scrisoare trimisă peste graniță să poată deveni, fără știrea nimănui, obiectul interesului instituției. Securitatea nu trebuia să fie vizibilă pentru a funcționa — dimpotrivă, tocmai invizibilitatea ei cotidiană era una dintre trăsăturile fundamentale ale sistemului.
Dar 14.629 nu înseamnă 14.629 de oameni care făceau filaj
Aici apare o distincție esențială, fără de care restul cifrelor riscă să inducă în eroare. Sintagma "14.629 de securiști" sună spectaculos, dar simplifică excesiv ceea ce arată, de fapt, documentele. Cifra reprezintă personalul DSS cuprins în situațiile oficiale ale instituției, iar în interiorul acestui aparat existau funcții și atribuții extrem de diferite — de la ofițeri operativi și cadre militare, până la specialiști tehnici și la personalul necesar funcționării logistice a unei organizații de asemenea dimensiuni.
Mai important decât atât: cei 14.629 nu reprezentau întreaga rețea umană prin care Securitatea obținea informații despre societate. Informatorii și colaboratorii nu sunt cuprinși în acest total, iar tocmai această diferență schimbă complet perspectiva asupra cifrei. DSS avea propriul personal angajat, dar capacitatea reală a instituției de a pătrunde în fabrici, în instituții, în universități, în comunități și în cercuri private depindea în cea mai mare măsură de rețeaua informativă construită, de-a lungul timpului, direct în interiorul societății. În literatura dedicată fostei Securități apar cifre mult mai mari privind această rețea, însă ele trebuie tratate separat și cu prudență, pentru că perioadele analizate, definițiile folosite și metodele de calcul diferă de la un studiu la altul. Documentul din septembrie 1988 ne spune, așadar, foarte exact cât de mare era instituția în sine. Nu ne spune, singur, câți oameni o alimentau, zilnic, cu informații venite din afara ei.
Securitatea nu se termina la București
Poate cea mai revelatoare parte a acestei statistici este distribuția ei teritorială. Din cele 5.869 de cadre aflate în aparatul teritorial, 557 lucrau exclusiv în Securitatea Municipiului București, cea mai mare structură teritorială din întreaga țară. Restul de 5.312 oameni era împărțit între cele 40 de inspectorate județene, ceea ce înseamnă, matematic, o medie de aproximativ 133 de cadre pentru fiecare județ. Realitatea era însă mult mai inegală decât orice medie ar putea sugera: Constanța avea 285 de angajați, Timiș 271, Prahova 261, Cluj 251, iar Brașov 212 — diferențe care reflectau, de fiecare dată, particularitățile economice, militare, geografice și strategice ale regiunii respective.
În județele puternic industrializate, în zonele de frontieră sau acolo unde existau obiective considerate strategice, miza informativă era, pur și simplu, alta decât într-un județ predominant agricol. Așa se explică și faptul că harta efectivelor Securității nu urmărea simpla densitate a populației, ci logica proprie a regimului: instituția trebuia să știe permanent ce se întâmplă în economie, în marile întreprinderi, în armată, în relațiile cu cetățenii străini și în acele medii sociale unde nemulțumirea putea, oricând, să se transforme, în logica puterii, într-o problemă cu adevărat politică.
2.297 de femei. Doar 22 ajunseseră în conducere
Un document intitulat "Situație numerică cuprinzând principalele caracteristici ale efectivelor de cadre femei" deschide o altă fereastră, neașteptată, spre interiorul DSS. La nivelul întregului aparat erau încadrate 2.297 de femei, reprezentând 15,70% din personal. Dintre acestea, 954 lucrau în aparatul central, 254 în Trupele de Securitate, iar 1.089 în structurile teritoriale, răspândite prin toată țara.
Mult mai relevantă decât simpla lor pondere numerică este, însă, distribuția puterii în interiorul instituției: doar 22 de femei ocupau funcții de conducere, dintre care 11 în structurile centrale și 11 în teritoriu, în timp ce în Trupele de Securitate nu exista nicio femeie într-o asemenea poziție. Documentul este, și aici, aproape obsesiv în precizia sa: personalul feminin este împărțit după vârstă, studii, grade, funcții și pregătire profesională — sunt contabilizate separat femeile sub 30 de ani, cele între 30 și 40, între 41 și 50, cele de peste 50 de ani, absolventele de studii superioare, liceale sau generale, precum și persoanele aflate efectiv în funcții de comandă. O birocrație a controlului își contabiliza, cu aceeași grijă meticuloasă, inclusiv propriul personal — bărbați și femei deopotrivă.
Un angajat DSS la aproximativ 1.570 de români
România avea, în acea perioadă, în jur de 23 de milioane de locuitori. Raportând pur matematic efectivul DSS la întreaga populație a țării, rezultă aproximativ un angajat al Securității la fiecare 1.570 de locuitori. Comparația trebuie însă privită cu prudență, nu ca pe o formulă magică menită să impresioneze: nu înseamnă că fiecărui angajat îi reveneau, efectiv, 1.570 de persoane de supravegheat, pentru că o parte importantă a personalului îndeplinea cu totul alte atribuții, iar sistemul informativ nu funcționa niciodată printr-un asemenea raport direct și mecanic. Cifra are, totuși, meritul de a plasa dimensiunea instituției pe o scară ușor de imaginat pentru orice cititor — și, din nou, trebuie spus: în acest calcul nu apar deloc informatorii.
Septembrie 1988. Nimic din tabel nu anunța ceea ce urma
Privit astăzi, documentul are ceva profund straniu tocmai prin normalitatea lui birocratică. La 24 septembrie 1988, DSS își calcula efectivele până la sutimi de procent. Exista o ierarhie clară, existau structuri centrale și teritoriale, unități speciale, trupe, tehnică de vârf pentru epocă, personal calificat și un sistem informativ construit, cu răbdare, de-a lungul mai multor decenii. Regimul părea, din interiorul acestor pagini, absolut stabil.
Nicolae Ceaușescu avea să mai conducă România doar aproximativ cincisprezece luni. Pe 16 decembrie 1989 izbucneau protestele de la Timișoara. În zilele următoare, criza se extindea rapid dincolo de granițele orașului, iar pe 21 decembrie manifestația organizată chiar de regim, în centrul Bucureștiului, scăpa brusc de sub control. A doua zi, pe 22 decembrie, Nicolae și Elena Ceaușescu părăseau cu elicopterul clădirea Comitetului Central. Dintr-odată, întrebarea centrală nu mai era câți oameni avea Securitatea, ci una mult mai grea de răspuns: ce aveau să facă, în orele și zilele următoare, chiar acești oameni.
Unde erau cei 14.629 în decembrie 1989?
Este una dintre întrebările care continuă, și astăzi, să însoțească istoria Revoluției române. Rolul exact al DSS în acele zile, ordinele date în interiorul instituției, comportamentul diferitelor structuri, poziția generalului Iulian Vlad, activitatea USLA, relația reală cu Armata și, mai ales, problema niciodată complet elucidată a așa-numiților "teroriști" au produs, de-a lungul a peste treizeci de ani, investigații, procese, mărturii contradictorii și interpretări care încă se ciocnesc unele de altele. Tocmai de aceea ar fi nu doar simplist, ci de-a dreptul incorect ca o statistică administrativă din 1988 să fie folosită pentru a oferi un răspuns tranșant unei probleme istorice atât de complicate și de disputate.
Există, în schimb, o certitudine strict instituțională, ușor de verificat. La numai patru zile după fuga lui Ceaușescu, pe 26 decembrie 1989, noua putere a decis trecerea Departamentului Securității Statului, a Comandamentului Trupelor de Securitate și a structurilor subordonate acestora în componența Ministerului Apărării Naționale. Transferul privea deopotrivă personalul, armamentul, munițiile, tehnica, bugetul și întregul patrimoniu al fostei instituții. O organizație care, cu doar câteva săptămâni în urmă, constituise unul dintre principalii piloni de susținere ai regimului Ceaușescu intra, practic peste noapte, într-o perioadă întinsă de dezmembrare și reorganizare instituțională. Oamenii ei, în schimb, nu au dispărut o dată cu instituția care îi angajase — iar întrebarea privind traseul ulterior al cadrelor fostei Securități, în România anilor '90, avea să devină una dintre cele mai sensibile teme ale întregii tranziții postcomuniste.
Un tabel exact, despre o societate imposibil de redus la cifre
Pe documentul marcat "Strict Secret", întregul aparat poate fi rezumat, în cele din urmă, la trei numere seci: 6.023 la centru, 2.737 în Trupele de Securitate, 5.869 în teritoriu. Total, 14.629. Instituția știa exact câte femei lucrau în sistem, câte dintre ele aveau studii superioare, câte ajunseseră în funcții de conducere și cum era repartizat fiecare om în parte, pe unități și structuri. DSS își cunoștea propria organizare cu precizia specifică unei instituții obsedate de a strânge și de a ordona informația — inclusiv informația despre ea însăși.
Ceea ce niciun asemenea tabel nu poate măsura vreodată sunt consecințele reale ale acestei mașinării asupra vieților concrete ale oamenilor. Nu spune câți dintre ei au fost urmăriți pas cu pas, câte telefoane au fost ascultate, câte scrisori au fost deschise pe drum, câte discuții banale dintre colegi au ajuns, transformate, în note informative, sau câți români aveau să descoperă abia după 1989, răsfoindu-și propriul dosar, că oameni în care avuseseră deplină încredere furnizaseră, an de an, informații despre ei.
Și mai rămâne un ultim paradox, imposibil de citit direct în coloanele documentului, dar cu atât mai greu de ignorat. La 24 septembrie 1988, Securitatea știa aproape până la ultimul om câți angajați avea, unde erau repartizați și ce loc ocupa fiecare în marea ei arhitectură internă. Ceea ce această uriașă mașinărie de informații nu a reușit, în cele din urmă, să anticipeze și să împiedice a fost exact evenimentul pentru care fusese construită, an după an, să fie pregătită: prăbușirea, într-un răstimp scurt și aproape brutal, a regimului pe care trebuia să îl apere.
M.A. Dumbravă