Patriotism câmpinean în contextul unui 1 Decembrie cu parade militare, fasole cu ciolan şi blamatul naţionalităţilor şi religiilor conlocuitoare  

   “Patria e primul nostru leagăn, drumul până-n prag şi înapoi”…

În manualele de limba română din perioada când 23 August era zi naţională, această poezie de Ion Brad îşi avea loc fruntaş la memorat, luat note bune şi recitat pe la sărbători naţionale. Despre Ion Brad, ce să zicem? Un proletcultist ajuns sus în comitete, ambasade şi comisii. Oare doar atât? Despre binele pe care l-a făcut culturii româneşti nu e momentul să discutăm aici, dar poezia lui n-ar fi meritat să fie scoasă din manuale doar pentru lozinca goală, ineficace şi încă ineficientă: “Jos comunismul şi nomenclatura lui, /Trăiască libertatea neamului!”

Pentru majoritatea dintre noi, Câmpina e primul nostru leagăn sau drumul zilnic de la pragul casei încolo şi înapoi la pragul casei. Câmpina e o patrie în miniatură. Dragostea pentru ea e primul sentiment patriotic. Tot ce faci şi gândeşti pentru ea se extinde la nivel naţional şi invers, orice politică naţională se atinge şi de gândurile şi interesele câmpinenilor.

Ce-a devenit România după 1 Decembrie 1918? O ţară mare şi prosperă, un regat respectat cu cea mai stabilă monedă naţională europeană, Leul, cu o constituţie, cea de la 1924, considerată cea mai democratică din Europa, cu un conglomerat de naţionalităţi conlocuitoare care doar într-un deceniu au uitat toate animozităţile istorice dintre ele şi au pus umăr la umăr la reconstrucţia şi consolidarea unei ţări ce atingea în 1938 un uluitor nivel de bunăstare, cultură, prosperitate, dezvoltare agrară şi industrială. Şi gata! S-a dus puiul cu aţa. A început declinul, a început vânzarea şi trădarea. Au fost pe rând dictatura, fascismul, comunismul, şovinismul, epoca postdecembristă. Cică, odată cu “revoluţia” din 1989 s-a mai făcut o mică pauză de respiraţie triumfalistă şi pseudoeliberatoare, dar “aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, aceiaşi lupi bătrâni din umbră au avut grijă să-nceapă înstrăinarea, colonizarea, să-şi formeze ideologic şi “pă felie” lupii tineri, apoi şi mai tineri, şi mai tineri până la - zic unii - neomarxim generalizat.

Ce-a devenit Câmpina după 1918?

În primul rând că ea devenise deja un oraş cosmopolit (doar Brăila, Sulina şi Constanţa să fi fost mai cosmopolite decât Câmpina), crescuse exponenţial datorită petrolului şi drumului sării, era o localitate cu multe faţete noi şi perspective uriaşe. Aceste perspective, după 1918 i-au adus în mare parte renumele de cel mai industrializat oraş, oraşul cu cel mai mare număr de intelectuali pe cap de locuitor (nu doar din perioada comunistă, ci încă de atunci). În 1938, 2 din 10 locuitori erau de altă naţionalitate, preponderenţi fiind germanii, aproape 1000, apoi evreii în jur de 500, apoi ungurii, olandezii, americanii, italienii, slovacii, polonezii şi foarte demn de menţionat “ţiganii de mătase”, pentru că romii care trăiau în Câmpina în acea perioadă erau familii de artizani, lăutari, artişti (unii de renume internaţional), având permanent uşile şi rafinamentul deschise de înalta societate. Şi, la fel ca-n toată România Mare, după 1938 începe declinul. Brusc, prin război, bombardamente, deportări şi migraţii, falimente industriale, apoi după război… ştim declinul perioadei comuniste şi mai ştim acea industrializare masivă a aceleiaşi perioade, de care s-a ales în mare parte praful şi fierul vechi după 1990.

Unde stăm la capitolul patriotism local, dragi tovarăşi de dinainte de 1990 şi dragi concetăţeni născuţi după 90?

Păi, ca pretutindeni în România. Stăm şi noi cu dor de o ţară şi-un oraş prosper cum numa-n poveştile din perioada interbelică mai găseşti. Cu un altfel de dor, mereu cu gândul la plaiurile natale au stat, stau şi vor sta evreii, germanii şi alte naţionalităţi deportaţi sau emigraţi, alături de milioanele de compatrioţi plecaţi la muncă şi studii în “ţările calde”, numai că, diferenţa dintre dorul nostru “tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc” şi dorul lor cu înalt simţ patriotic faţă de ţara primului lor leagăn, România, este de neîngăimat în cuvinte goale.

Mulţi dintre noi nu văd altceva în patriotism decât naţionalism exacerbat, ortodoxie ultradominantă, purificare etnică şi manifestări de paradă. Ce altă paradă decât militară dă sevă unui idealism astfel visat?

În 100 de ani de când s-a realizat marea unire, din Ardeal s-au evaporat pe rând, evreii (300.000 deportări), apoi greco-catolicii (3 milioane trecute forţat la ortodoxie în anul de tristă amintire 1948, făuritorii Marii Uniri, episcopii şi protopopii lor arestaţi şi săvârşiţi în penitenciarele comuniste în frunte cu cel ce a rostit în 1918 proclamaţia Unirii (Fericitul Cardinal Iuliu Hossu). apoi o însemnată parte din unguri (dispersaţi prin toată ţara sau emigraţi), apoi şvabii şi saşii (dintr-un total de 800.000 de persoane în 1940 numărând azi mai puţin de 10.000), armenii, slovacii şi rutenii (azi să-i numeri pe degete în oraşele în care altă dată alcătuiau comunităţi închegate). De multe ori ni s-a adus acest reproş: “Aţi vrut Ardealul fără ardeleni”.

La noi în Câmpina dacă mai sunt vreo 10 nemţi, 1-2 evrei, o mână de unguri şi vreo 10 greco-catolici din cei 250 cât număra parohia în 1948. Despre tinerii noştri şi forţa de muncă risipită-n lumea mare şi prosperă, cum să vorbim altfel decât cu lacrimi de dor şi speranţa reîntoarcerii? Ne alinăm cu “Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem pe veci aici stăpâni”, mai punem de-o fasole tradiţională (cu sau fără ciolan, după cum unul sau altul ţine postul), ne amintim că ieri a fost Sfântul Andrei, creştinătorul românilor, punem grâuşor, ţinem tradiţiile şi înjurăm la cei ce vor să ne fure Ardealul. Dacă ne-ajută vremea mergem şi la “soldăţel” să vedem parada şi cum se depun coroane de flori… (Oare cine-o fi-ngropat acolo?… Pe vremuri era o gogoşerie în acel loc, o fostă căscioară dărăpănată a unui evreu deportat. Când au dărâmat-o s-a găsit şi-o bombă neexplodată din al doilea război mondial. Oare cine-o fi aruncat-o? Americanii? Oficial nu se ştie.)

Dar, cum spune Marin Sorescu, “Eminescu n-a existat,/ a existat numai o ţară frumoasă…”; parafrazând: “Haşdeu şi Grigorescu n-au existat,/ a existat doar un oraş frumos”.

Un oraş frumos, superb era odată, căruia nemţii de aici îi ziceau “Auental”, un fel de “Valea Luncii”, minunata luncă a Prahovei văzută de pe marginea platoului câmpinean, unde ei îşi construiseră 2 biserici, săpaseră un tunel pentru căruţe de cărat materiale de construcţie să nu-i deranjeze pe boierii de pe bulevard, foraseră sonde, înălţaseră case, cot la cot cu muncitori, maiştri şi ingineri americani, evrei, italieni, unguri, olandezi, români ardeleni greco-catolici şi românii locului, făcuseră poduri peste Prahova, amenajaseră bulevardul cu lumini, scări, chioşcuri, plante şi pomi exotici pe lângă şoseaua şerpuitoare ce cobora-n pe vale-n luncă, făcuseră şi baze sportive, 3 ştranduri, cluburi de zi şi de noapte, aveau până şi o fanfară şi o echipă de rugby… Şi credeţi că bugetul local a finanţat această “risipă luxuriantă burgheză”? Nici pomeneală. Un inginer milionar austriac, Anton Raky, a finanţat şi proiectat majoritatea acestor edificii alături şi de alţi filantropi de mai mică anvergură pecuniară.

Dar, cum spune poetul, “Anton Raky n-a existat”. Nu se suflă o vorbuliţă despre el în şcoală. Nu se cade. În ultimii ani ai vieţii a părăsit Câmpina, cică l-a obligat unu’ mare să lucreze pentru armata germană în război. Totuşi, nemţii i-au ridicat un muzeu şi-o casă memorială în Germania. Câmpina, încă nu. Din patriotism bisericile construite de el şi-au schimbat arhitectura originală la dispoziţia şi pe placul orcărui paroh ce venea cu vreo inovaţie, sondele sunt nefuncţionale, casele construite de el, unele demolate, altele cu proprietari, tunelul astupat. Vorba cântecului: “Podul lui Raky, s-a dărâmat. / A venit Prahova şi l-a luat. / S-a făcut altul şi s-a crăpat. / A venit vremea de demolat.”

Unde sunt ştrandurile de altă dată? Unde sunt palmierii de pe bulevard? Unde ne sunt fabricile şi uzinele? Unde…?

Câmpinei îi lipsesc în mare măsură patriotismul local şi ctitorii, cu mici excepţii. Totuşi, o mare excepţie este complexul arhitectural din jurul Parohiei Sf. Nicolae. Credem că 1000 de ani de-acum încolo nu se va mai face ceva pentru oraş să întreacă în măreţie acest loc binecuvântat. Toţi cei ce au contribuit, fie numai şi cu o cărămidă la înălţarea acestei minuni urbanistice, au dat dovadă de patriotism şi devotament.

Lăsându-i pe aceştia, dacă ar fi să acordăm diploma de cel mai patriot câmpinean, atunci ea ar fi meritată de departe de cetăţeanul Piere Ruppanner, un arhitect elveţian care din anii 90 s-a stabilit la Câmpina, n-a mai plecat de-aici decât în vacanţe, şi cu o răbdare şi încăpăţânare benefică s-a luptat cu toate absurdităţile şi opreliştile birocraţiei şi proastelor obişnuinţe mioritice, ducând la bun sfârşit o sumedenie de proiecte în Câmpina şi împrejurimi, la alte proiecte benefice imposibil de pus în practica locală încă visând şi sperând, alergând neobosit de la un proiect la altul, în acelaşi microbuz cu care a venit acum 30 de ani. N-ar fi oportun ca autorităţile să-i acorde titlul de cetăţean de onoare al municipiului cu prilejul vreunei sărbători naţionale sau locale acestui adevărat iubitor de Câmpina şi făuritor în binele ei?

Nu! Pentru că

“Podul lui Raky” s-a dărâmat, Puz-ul, (când) va fi demarat, Tunelul Subteran va fi săpat… va da de “Tunelul lui Raky”, iar Domnul Ruppaner va fi chemat atunci să proiecteze în surpătură o nouă “Casă a speranţei”.

Dan Precup

Foto: După lucrarea Dumitru Macovei - “Campina – Vedere Interbelică”