Învăţământul este “un mizilic maliţios pe care trebuie să-l gâdili ca să devină spornic”

   La 13 iunie, anno Domini MMXXIII, în ziua de Sfântul Trifilie de Nicosia, pe rit oriental, şi Anton de Padova, pe rit occidental, elevii s-au întors la şcoală. Ghinion! (că e marţi şi e 13) - sau, de ce nu?, Noroc! (că e 13 şi vara nu-i ca iarna). Sfântul Anton de Padova este patronul copiilor şi-al purităţii, în această zi în toate bisericile catolice, copiii şi crinii au parte de binecuvântări speciale. Nici nu mai contează 3-4 zile de şcoală taman acum; sunt suportabile.

   Dar profesorii? Îi binecuvântează şi pe ei Sfântul Trifilie? Întrebare retorică, pentru că, se vede treaba, ei au făcut un mare act de milostenie, numai cei care au fost în grevă - să ne-nţelegem! - donând guvernului trei sferturi din salariu cu împrumut până la toamnă, condiţia returnării fiind “recuperarea”, nu cea care ţine de ministerul sănătăţii, ci aceea a orelor neefectuate pe timp de “jalbă-n proţap” trimisă “izmene pe călător” prin marii şefi de sindicat. Măreţele lor şefii şi solii cică şi-au atins scopul, jalba a fost citită, proţapul s-a frânt brusc, iar, în aşteptarea coşului cu firimituri de la cozonacii guvernelor ulterioare, garantate cu ţidulă ştampilată şi promisiuni cu mâna pe reverul stâng de la buzunar, profesorii s-au întors cu mic şi mare la catedre, adică după cum a fost consemnul, supăraţi-nesupăraţi, obidiţi-neobidiţi sau după cum spune un cântec faimos: “fericit-nefericit, zii după mine!”

    Când a început greva concluzionam în editorial: “România educată pas cu pas va începe să se formeze atunci când profesorii vor intra în grevă mai întâi pentru principii, pentru statutul logic şi sănătos al cadrului didactic, pentru reformarea din rădăcini a sistemului, împotriva modificărilor ce-i vin “pe chelie” fiecărui nou ministru sau inspector şcolar, împotriva maldărului de hârtii şi dosare inutile. Nu vă amăgiţi degeaba! Niciodată nu vor face grevă pentru aşa ceva, fiecare se va descurca cum va putea, cum îi va fi soarta şi norocul.

Nu vă faceţi griji! Cum, necum, anul şcolar se va încheia prin căderea la o anume pace între sindicalişti şi guvernanţi, ca să se poată da examenele şi certificatele de absolvire să se editeze.

Oricum salariile vor fi şi pe viitor neîndestulătoare, alte documente şi rapoarte de activitate vor fi puse-n cârca profesorilor.”

     Modificări de toate felurile, de la salarii la norma didactică, de la profilul general al organigramelor până la programa fiecărui obiect de studiu, de la cadrul ideologic la schimbările de noanţă politică, au fost întreprinse de toţi cum s-au perindat pe sus la şefie ministerială, încă de pe vremea comuniştilor. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte de nume de miniştrii ai învăţământului din vremea de atunci, ca Maliţa, Mizil, Gâdea, Spornic, tot de pe vremea aceea fiind şi butada cu “mizilicul maliţios” din titlu. Avem de-a face cu un procedeu artistic vechi de pe vremea strămoşilor noştri romani care se numeşte “paronomază” şi care se preda la elevi în şcolile din antichitate, nu şi în cele de azi, că de-abia pricep elevii ce-i acela un paronim. Şi ca să nu zăbovim, paronomaza este ceva care rezonează fonetic cu numele unui obiect, noţiune sau persoană, nefiind chiar identic, dar făcând o aluzie fină.

   Românul s-a născut poet şi nu se dezbară de haina lui lirică nici atunci când protestează, se-nfurie, deraiază sau fantasmagorizează, dar şi când mioritizează, căci oare ce-i reîntoarcerea profesorilor la catedră printr-o resemnare bruscă, decât o “Mioriţă” scolastic doinită şi aplicată. Ziceam că protestează poetic, în lozinci rimate, în snoave, bancuri şi butade, în imprecaţii şi “antiaeriană albaneză”, în aluzii şi paralele stilistice de mare splendoare literară, dar “câinii latră şi caravana trece” nestingherită spre drumul ei ţintit spre afurisenie şi profit. Ce treabă are ea cu literatura?

Să încercăm o butadă ca cea din vremurile comuniste triste ca să definim “şcoala” în epoca postdecembristă:

Învăţământul este o abrambureală câmpenească funebru atanasiată cu ison de popi şi babă unsă cu margarină din hârdaie pentru o pricopseală cu miclaj la mangă prevăzută cu pepsiglas întru decapitare. Aici se cuvine, totuşi, o explicare a noţiunii de miclaj la mangă, în conformitate cu DEX-ul, unde miclaj înseamnă a pune proptele din stâlpi la tavane şi pereţi din galeriile subterane să nu se surpe iar mangă, pe lângă sensul figurat de beat criţă, are ca sens propriu regional o spărtură în mal, o vale mică abruptă. (Orice trimitere directă prin paronomază la numele unor miniştri vestiţi ai învăţământului e pur. şi simplu, întâmplătoare - precizare ca să n-avem discuţii ulterioare.)

Şi cu profesorii, cum rămâne? Miclaj la mangă, sau decalogoree? Dacă aţi fi luat pulsul unei cancelarii pe timpul grevei v-aţi fi aşteptat să vedeţi două tabere pro şi contra grvă care se confruntă. Dar n-a fost aşa, decât izolat pe alocuri. Marea majoritate a dascălilor, semnatari sau nesemnatari au fost în sine şi în genere de acord cu protestul, dar, dacă întrebai pe unul sau pe altul de revendicări, de nemulţumiri, de propuneri spre îndreptarea situaţiei, în afară de salarizare, unde unanimitatea trona zâmbitoare şi satisfăcătoare că măcar s-a găsit un liant, celelalte subpuncte revendicatoare erau atât de diverse, încât am putea spune conform strămoşului latin, “câte capete (de profesor), tot atâtea păreri”. În linii mari am putea presupune că cei care au semnat pentru grevă n-au fost imuni (vaccinaţi) la ademeneala sindicală, iar cei ce n-au semnat au fost imunizaţi sau fripţi cu ciorbă şi suflători în iaurt. Un alt lucru bun de remarcat este că disputa dintre “vaccinaţi” şi “nevaccinaţi” n-a mai fost contondentă ca-n vremurile de aşa zisă pandemie, a fost una pe ideea: fiecare-n opinia lui să stăm strâmb şi să chibzuim drept şi să vedem care-o avea dreptate după ce s-or încheia socotelile.

Socotelile s-au încheiat în coadă de peşte. (Proverbul cu capul de peşte este aplicabil şi aici, dar nu ca o consecinţă, ci ca un postulat banal.) Greu de spus cine-a luat ţeapă, probabil mai toţi, depinde de cât de lungă a fost ea, ţeapa, şi de cât au fost implicaţi în acest conflict. Pardon! Guvernanţii n-au luat ţeapă, nici sinecuriştii, nici “cunoscătorii”; ei au luat bani cu împrumut pentru rotativă de la anumite categorii de bugetari. Să mai zică cineva, dacă îndrăzneşte, că nu-i duce capul!

În ceea ce-i priveşte pe dascălii câmpineni, şi la noi ca-n toată ţara. Le suntem alături în greaua lor dezamăgire. Să dăm un mic exemplu din cel mai bine cotat liceu al urbei noastre: din 58 de cadre didactice cu baza în această şcoală 38 au fost în grevă. Nu ştiu ce vă relevă aceste cifre, dar un lucru este cert acolo, libertatea de exprimare a opiniilor s-a dovedit a fi ca între oameni raţionali, inteligenţi şi oneşti unei cauze sau alteia, uneia dintre cele 58 de opinii de ansamblu comun dar cu ramificaţii aparte. Propunem în viitor, de va exista vreodată un minister al învăţământului pentru elevi şi studenţi în primul rând şi apoi, tot în primul rând, pentru dascăli şi cerinţele lor, ca la fiecare unitate de învăţământ să existe un post bugetat de sociolog. Până atunci, poate oricare dintre cei pasionaţi să facă un studiu de caz pe părerile profesorilor. Ce mai lucrare de doctorat ar ieşi!

Iar noi să cântăm cu absolvenţii mai întâi o manea de bucuria finalului încununat cu certificate şi diplome (cine crede că nu e cazul, poate să se abţină) iar apoi, festiv: “Gaudeamus igitur / Învăţământu-i sperjur. / După anii de liceu / Ce i-am absolvit cu greu,/ Ne aşteaptă occidentul.”

Dan Precup