Septembrie, luna începuturilor de ani sau ce “necazuri” ni se mai trag de la cel mai vestit constănţean din lume, după Ovidiu, anume Dionisie cel Mic

A început noul an şcolar. Nu fiţi supăraţi copii, şcoala, aşa cum se prezintă ea în momentul de faţă, pe alocuri tot mai foloseşte la ceva, ştiţi voi mai bine la ce, că noi, cei trecuţi altă dată prin ea, am rămas cu impresii învechite şi prea puţin habar avem de năzuinţele voastre de acum şi de felul cum o percepeţi. Noi cică tragem semnale de alarmă, voi trageţi alte semnale de alarmă din interiorul ei, din miezul ei fierbinte, dar clivajul dintre generaţii, chiar şi cele mai apropiate ca vârstă, se cască mai adânc, mai prăpăstios, încât ne situăm în tabere diferite şi-ntr-un”dialog al surzilor”. Nimeni nu sare de pe stânca fermităţii convingerilor, modelor şi manierelor de viaţă personale pe stânca opiniilor celorlalţi, măcar să priceapă cauzalitatea. Aşadar a-nceput şcoala. De ce în septembrie şi nu altă dată? Cui îi pasă? Se vede treaba că se acceptă la grămadă.

   A mai început ceva, tot ca “noul an”, cel bisericesc, dar asta îi interesează doar pe practicanţii riturilor creştine orientale, ortodocşi, greco-catolici, armeni şi alţii.

   Au început şi stagiunile ca “noul an artistic”. Teatrele, filarmonicile, sălile de vernisaj îşi deschid porţile sub pecetea unui nou început anual.

   Toţi ştim că anul nou pică la 1 ianuarie pe stil nou sau 13 ianuarie pe stil vechi. Mai avem habar şi de anul nou chinezesc, roman, japonez, etc. Noi ne bânţuim, ghiftuim şi “revelionim” pe  întâi ianuarie, atunci urându-ne (în sensul de a face urări, în celălalt sens e treaba din ascuns a fiecăruia pe cine şi ce) şi luînd-o de la capăt în multe activităţi ca de un nou început. Dar de ce e altfel în artă, învăţământ, religie?

   Acum mai bine de 1500 de ani, un călugăr din Constanţa a luat drumul Romei, mai ceva ca Badea Cârţan. Nu s-a oprit la “Columna lui Traian” şi nu s-a culcat la picioarele ei. S-a dus direct la palatul papal şi acolo s-a pus pe o treabă care azi ne îndrumă viaţa la toţi, prin calendarul astronomic, şi calendarul ocupaţional din învăţământ, artă, religie creştină.

Fiind vorbitor nativ de greacă şi latină, poate că o fi ştiut şi limba dacă, dar… ştiţi cum e cu imperialismul occidental…; s-a apucat de tradus din greacă în latină majoritatea scrierilor şi hotărârilor sinoadelor bisericeşti, ca să cunoască şi popimea romană cu ce se mănâncă hotărârile dogmatice ale sinoadelor de la Niceea, Constantinopol, Calcedon şi altele regionele, şi să nu mai predice şi să dea învăţătură în limba latină “după ureche”, ci după “partitură”. Biserica romană a avut un beneficiu imens de pe urma lui, apoi a introdus fără tăgadă în imperiul roman de apus calendarul iulian, cel cu 365,25 zile, 12 luni pe care le avem şi azi ale anului şi mai ales periodizarea istoriei de la anul 1 al erei noastre (al 753-lea an de la întemeierea Romei), anul în care a presupus el că s-a născut Iisus Hristos. El, fiind şi un foarte priceput matematician, a calculat anul naşterii Mântuitorului după şirul guvernatorilor romani în provincia Iudeea şi după apariţia stelei de la Bethlehem, vizibilă şi pe cerul Romei în al 27-lea an al Domniei Împăratului Octavian Augustus, imperatorul făcând el însuşi o relatare despre cum a văzut pe cer lumina neobişnuită şi s-a dus în Forul Roman să înalţe un altar pentru zeul revelat atunci, cunoscut multă vreme sub numele de “Ara coeli” (Altarul cerului). Aici, Dionisius s-a înşelat un pic, bazându-se pe o scriere apocrifă şi pe istorici cu erori în datarea evenimentelor. Nu mai contează azi faptul că ştim necorespondenţa anului 1 cu anul naşterii lui Iisus Hristos. Nimeni n-are de gând şi de folos să mai ajusteze calendarul. De la anul 500 până azi istoria şi-a fixat datele pe această periodizare a erelor a lui Dionisius Exigus (adică modestul, cel mic şi umil în aparenţă).

   Dar cu şcoala, biserica şi artele, tot nea Dionisie e de vină? Ba bine că nu. Cele trei au  fost mână în mână, ca un corp unitar încă de la creaţia lumii, iar lui Dionisie n-a putut să-i scape calculele matematice ale creaţiei. Prima bază, cum era şi firesc, şi-a pus-o în tradiţia iudaică, în vechiul testament al evreilor, dar, cum nu ştia ebraică s-a bazat pe “Septuaginta”, adică traducerea bibliei ebraice în greaca veche de către cei 70 de învăţaţi din perioada elenistică.

Şi studie Dionisie calendarul evreiesc şi tot Vechiul Testament şi ajunse la concluzia că Dumnezeu a început să creeze lumea pe 1 septembrie şi pe 6 septembrie, prin crearea omului a desăvârşit-o. (Tot el a calculat şi prezis şi anul apocalipsei, dar după calculele lui mai sunt câţiva ani până atunci, nu vă speriaţi.)

Prima lună a calendarului ebraic este luna numită Tişrei. Nu există o corespondenţă simetrică între calendarul iulian-gregorian şi cel ebraic, dar putem spune că luna Tişrei se suprapune cu mijlocul lui septembrie (uneori chiar începutul) până spre mijlocul lui octombrie. Pe data de 1 Tişrei este anul nou evreiesc, ziua în care acum 5784 de ani Dumnezeu a desăvârşit Creaţia prin Adam, primul om, aşa cum spune tradiţia ebraică.

Anul acesta, 1 Tişrei, Anul Nou ebraic pică în orânduirea calendarelor noastre pe 15 septembrie, în alţi ani picând în alte zile, tocmai spuneam că nu există o corespondenţă simetrică.

Deci de aici pleacă, de la calendarul ebraic şi prescrierile lui Dionisie începutul stagiunii minţii şi reînoirea îndeletnicirilor ei în septembrie.

Cât despre “Anul Nou” evreiesc, să le urăm tuturor după cum le este urarea : “Un an nou bun şi dulce!”. Ca gest ritualic evreii mănâncă fructe înmuiate în miere, merg la sinagogă şi aşa cum la noi bat clopotele în zi de sărbătoare, la ei se aude cântatul din şofar (un corn de berbec, gazelă care sună muzical).

În Câmpina, până spre mijlocul anilor 70, copiii care începeau noul an de învăţământ în “Şcoala Generală nr. 2” auzeau prin luna septembrie-octombrie, fiind aproape de sinagogă nişte sunete ciudate, pe care unii nu şi le-au explicat niciodată. Era custodele sinagogii care sufla în şofar şi vestea timp de câteva zile apropierea şi începutul “Anului Nou”. În Câmpina interbelică au vieţuit 300 de familii de evrei care în 1906 şi-au clădit o sinagogă. După perioada neagră a anilor 40 când au fost deportaţi, alţii emigrând, s-au împuţinat exponenţial. În 1970 încă mai erau vreo 20 de familii… apoi… O mai fi rămas măcar unul în Câmpina? Un oraş în care cântă şofarul este un oraş ce cheamă prosperitatea. La noi, de 50 de ani şofarul nu mai vesteşte anul nou.

Dan Precup