Eminesciana la păşunat pe plai mioritic

Din 5 în 7 luni, pe la 15 ale lui ianuarie sau iunie, Eminescu e scos din “lesă” şi zburdă pe foi şi pe ecrane. În restul timpului stă-n “sanatoriul şcoală” şi este plimbat ca exponat împrăfoşat pe la orele de literatură spre plictisul şi îmbufnarea elevilor şi studenţilor. E ca la ziua unei bunici cu mulţi copii şi nepoţi, când vin grămadă să o sărbătorească, comandă un tort mare la o cofetărie de lux, se aşează în jurul ei şi încep să butoneze fiecare-n legea lui pe smartphone-ul personal. Din când în când se întoarce unul spre altul şi îşi mai arată câte o postare, unele chiar din copilărie cu goblenurile bunicii sau cu vreo căciuliţă tricotată chiar de ea, cu vreo serbare de la grădiniţă, cu amintiri şi cu pozele aniversatei de la anterioarele aniversări. Ea, de ce le-ar povesti? Aceleaşi poveşti de odinioară; dacă nu s-au plictisit atunci, acum s-ar plictisi de-a binelea la modul politicos şi protector. Ce-i aia să dai like sau inimioară pe viu grai la ceva anacronic? În rest o întreabă cum e tortul, cum mai merge televizorul ei, cum i se pare noul lor look. Orice să le spună bunica, numai cum era pe vremea ei, nu, să nu le spună.

   Atenţie la dată! A venit 15.  Că nu-i loc în românimea cultivată sau “în curs de cultivare”, de la şcoli, cămine şi societăţi culturale, comitete, comiţii şi reuniuni, până la virtualul de grup şi pe persoană fizică să nu dea cu scântei sau inflamări, şeruiri, tagări sau măcar pomeniri ale poetului nostru naţional şi universal. În jurul nou createi zile de aniversare a culturii naţionale, implicit legată - cum altfel să înceapă demolarea soclului? - de 15 ianuarie, ziua de naştere în documente a lui Mihai Eminescu. Vorba unui mai nou proverb: “unde-i modă, nu-i tocmeală”.

    Numai cine nu e interesat nu se interesează de un asemenea eveniment sau nu-şi lipeşte pe pagina virtuală ceva să marcheze ziua, să fie în rând cu lumea, să dea la pomelnicul general. Eşti român dacă… primul cuvânt de identificare = Eminescu, după care începe un lung şir cu dacii, Ţepeş-Mircea-Ştefan, delta-sfinxul-litoralul, Brâncuşi-mici-manele, etc.

   Aşa avem impresia că soclul unui reper naţional se întăreşte, nu se sfarmă. Când se bate moneda, imperiul se clatină. Orice reper cultural se clădeşte în secole, dar se prea poate ca o generaţie, doar o singură generaţie, să-l pună la index şi să-l dea oprobriului, în cel mai bun caz, uitării.

   Eminescu e pus la indexul din umbră. Tot acest pseudo-festivism este legat de o eminescolatrie golită de substanţă ce are ca scop în sociologia maselor lehamitea, sictirul, indiferenţa, derizoriul. Latria nu vine de la cuvântul a lătra, cum ne-ar sugera o asociere fonetică deloc întâmplătoare ca idee, ci de la grecescul “latreia” care înseamnă adorare, adulare. E o adorare falsă, bigotă, e un şablon pus în mintea tuturor cu superficialitate, doar cu numele, nu şi cu opera. Generaţiile noi ştiu din ce în ce mai puţin despre poet, rezonează aproape deloc şi foarte sporadic la creaţia lui genială. Genială? Pentru cine genială, când c-o manea şi-o trotinetă, cu un război şi-o pandemie, cu o-ncălzire globală şi o aflare a unei noi identităţi sexogenerice şi sexogenetice, cu un joint şi-un psiholog, cu o corectitudine politică şi înfierarea religiei ai atins un maximum de profunzime al cunoaşterii, simţirii, filozofării? Eminescu e mai plictisitor chiar şi decât muzica clasică.

L-au dat ei jos pe Shakespeare de pe socluri, în curând va fi un fleac să-l detroneze pe Eminescu. Deja simbolul nostru cultural este acuzat, prin acel index din umbră despre care s-a pomenit mai sus, de antisemitism, de antiglobalism, de rasism, de egocentrism exacerbat, de lipsă de autenticitate şi universalitate. De la “moda de faţadă” care este acum, până la “arderea cărţilor lui în piaţa publică” se poate aluneca într-o clipită de istorie.

   Ca să încheiem anecdotic, ne-a ajuns “blestemul” lui Alecsandri din poezia “Unor critici” - referindu-se la Eminescu: “E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine!” De binele care l-a însoţit pe Eminescu-n viaţă şi de binele ţării noastre de acum… numai de bine.

   A doua anecdotă ne vine de la un dialog real petrecut cu multe decenii în urmă pe o prispă dintr-un sat între o tânără învăţătoare şi un tânăr tehnician ce se curtau. Ea deschide vorba după tăcerea scrutătoare de dinainte şi spune: “Eu am făcut liceul pedagogic şi cele mai frumoase amintiri de acolo le am de la orele de română în care îl studiam pe Eminescu”. El, după ce dădu pe gât pe nerăsuflate un păhărel de pălincă, se înroşi până-n vârful urechilor, îşi luă inima-n dinţi şi zise: “Eminescu ăsta a avut nişte raţiuni pe care eu nu le am.” Şi-au trăit fericiţi împreună până la bătrâneţe, iar copiii şi nepoţii lor au studiat care pe la Londra, care pe la Paris, care pe la Viena…

DAN PRECUP