Controversa serbării Paştelor la date diferite

Povestea e veche… de când a apărut creştinismul.

Ceea ce se ascunde mai nou în reluarea ei, la un moment actual total inoportun, n-are nimic de-a face cu o dezbatere salutară, cu o dispută teologică soluţionabilă raţional şi în consens sinodal. Pur şi simplu este o demonstraţie de fineţe prin care ni se aduce la cunoştinţă că libertatea de opinie este doar în capul nostru şi că singurele argumente care mai câştigă în zilele de azi vreo dispută, vreo neînţelegere, vreo dilemă sau confruntare, fie ştiinţifică, fie ideologică, fie politică sau de orice alt fel, sunt argumentele aşa numite ale “măciucii”. Opinia oricui, dacă nu se conformează cu cea a “tăvălugului” uniformizator, este combătută şi înfrântă doar cu argumentul măciucii, argumentum ad baculum, cum i se zice în logică într-un limbaj mai sofisticat. Cine ţipă şi aduce injurii mai tare, cine se dă mai mare în arătarea muşchilor, cine scoate mai repede pistolul sau şişul, cine are “bombardeaua” mai ameninţătoare şi mai periculoasă, acela are ultimul cuvânt.

Ideologii marxişti de altă dată, activiştii cu propaganda şi “două clase mai mult ca trenul”, cum li se spunea, aveau o vorbă bine ticluită, îndelung memorată şi spusă ca argument suprem: “nu ştii, te-nvăţăm; nu poţi, te-ajutăm; nu vrei, te obligăm”.

“Propaganda fidae” (adică a credinţei) în biserica catolică, avea pe vremuri o lozincă asemănătoare în materie de impunere a părerii corecte, preluată din zisele politice ale “Cetăţii Eterne” care dicta totul de la urbe spre marginile imperiului: “Roma locuta, causa finita”, însemnând pe limba noastră: dacă aşa a spus Roma, cauza e terminată, în sens de rezolvată fără echivoc sau contrariu, şi mai teologic adaptată prin “Papa locutus, causa finita.”

De câteva decenii încoace s-a lucrat intens prin mass-media cu mecanisme sociologice aplicate la nivel de conştient colectiv ca opiniile contrarii cu interesele de grup dominant să nu mai poată fi exprimate liber în public fără a fi contracarate cu argumente sofistice, cele ale măciucii prinzând cel mai bine la reuşita convingerii auditoriului.

Aşadar, mai crede cineva că exprimarea unei păreri, dacă este alta decât opinia turmei înconjurătoare, va fi întâmpinată cu o argumentaţie şi o dezbatere logică, o masă a tratativelor, o competenţă loială la dialog, o parte care e gata să-ţi îmbrăţişeze părerea dacă se dovedeşte cu adevărat pertinentă? Ne-am cam luat adio de la libertatea de expresie decentă, ne-am pus pofta-n cui de a mai spune “nu sunt de acord” sau “nu vedeţi limpede că pe cer străluceşte luna şi stelele, iar nu soarele, iar în jur s-a lăsat noaptea de o bună bucată de timp.”

Expresia decentă a unei păreri contrare, de teama de a nu se confirma ca validă şi a nu strica nişte jocuri de interese, într-un caz fericit, va fi întâmpinată cu “vărsat de lături în cap” ad hoc, pe loc şi fără să fie lăsată să facă pui. În cazuri mai nefericite se ajunge la represalii în spatele cortinei, iar în faţa ei la defăimări şi puneri la zidul infamiei.

Dar ne-am depărtat de la obiect şi nu suntem lămuriţi când ar trebui să pice Paştele. Ca la ei, sau ca la noi? Care ei şi care noi?

Nişte figuri marcante ale culturii româneşti cu pretenţii de teologi, s-au gândit ei, din anumite raţiuni politice (probleme cu diaspora nemulsă suficient prin nevenirea ei acasă în familie dacă occidentalii nu le dau liber pentru că “paştele mamii lor”, când dau ei oficial drumul la petrecut pascal, e decalat de paştele mamelor noastre autohtone, când nu pot să plece de la muncă, aşa de dragul sarmalelor şi cozonacilor şi tradiţiilor, când mai religioase, când mai laice), sau poate din anumite raţiuni de conştiinţă şi credinţă, cine poate şti?, să declare public că vor merge cu jalba-n proţap la Sfântul Sinod să convină unificarea datei cu cea de rit occidental, că doar suntem şi noi în UE nu numai cu ţara, dar şi-n afara ei cu vreo 3-4 milioane de diasporeni. Iar să fim la coadă târgului cu grecii şi bulgarii? Prin Paştele comun devenim şi noi mai nebalcanici.

Ironizăm un pic, dar, de la o părere a lor ce putea fi lesne trecută cu vederea şi lăsată-n petrecerea ei discretă, prin canalele de ştiri s-a umflat o dezbatere naţională de mai mare frumuseţea argumentelor cu măciuca. Şi aici românii s-au găsit experţi, părerologi, dar asta n-ar fi nimic, dacă părerile lor n-ar conţine şi ceva invective, ameninţări, injurii şi pompieristică la grămadă, aşa de dragul atacului, nu numai la persoană (şi ăla a fost adiacent cu brio), dar mai ales la părere. Atacul la părere este ultimul sport naţional practicat cu mare îndemânare de fiecare dintre noi.

Unul din atacurile la persoană în logica formală s-ar putea numi perifrastic-neaoş româneşte: “tocmai tu te-ai găsit, bă, să vorbeşti, care ai atâtea bube-n cap, şi ce dacă spui un adevăr, dacă-l spui tu nu e adevăr, şi ce dacă spui un lucru de bun simţ, spus de tine e nesimţire, şi ce dacă îţi dai şi tu cu părerea când tocmai tu ar trebui să taci… pe care motiv să taci?… ştim noi pe care”.

De câteva zile, de când Teodor Baconschi şi Adrian Papahagi au lansat tema dezbaterii, oameni cu o oarecare pertinenţă, printre care şi purtătorul de cuvânt al patriarhiei, şi-au spus nişte opinii pe tema datei Paştelor şi pro şi contra stabilirii ei la aceeaşi dată şi pentru occidentali şi pentru orientali, păreri exprimate cu argumente şi logică impecabilă. N-au scăpat nici aceştia nesuduiţi cu argumentele măciucii. N-au fost nebuni, dar, asemănător proverbului, au aruncat o piatră-n apă şi o grămadă de “deştepţi” s-au bâltâbâcit după ea să o scoată la mal instantaneu, fără să chibzuiască o secundă dacă acea piatră luată din drum pava sau nu, era sau nu cuiva de folos.

Chestia e că, “ordinul pe unitate” a fost: “luaţi-o p-asta şi dezbateţi-o, că poate vă distragem atenţia şi uitaţi de altele trecute, prezente şi viitoare”.

Ştiţi când a picat anul nou calendaristic în 2023, când a fost periheliu, adică pământul la cea mai mică distanţă de soare? Pe 4 ianuarie la ora 14 şi 17 minute. Dar în 2024? Anul nou va fi pe 2 ianuarie la ora 22 şi 19 minute. Va serba cineva revelionul în România exact în acea zi şi la acea oră? Nu, din cauza imperfecţiunilor calendarului gregorian. De cel iulian nici nu mai încape vorbă, că acolo imperfecţiunile depăşesc 13 zile calendaristice.

Aşa şi cu data Paştelor. S-a hotărât în anul 325 d.H. la Sinodul de la Niceea ca Paştele să pice în prima săptămână cu lună plină după echinocţiol de primăvară şi după Paştele evreiesc. Din pix echinocţiul de primăvară pică pe 21 martie… doar din pix. Tot din pix, zilele în care se calculează a fi cu lună plină, nu corespund mereu cu ce vedem noi cu ochiul liber pe cer. Iar când orientalii se iau după calendarul iulian iar occidentalii după cel gregorian (iulian ajustat cu 13 zile ca să se apropie cât de cât cu datele pe care le învăţăm la şcoală de echinocţiile şi solstiţiile, periheliile şi apeheliile reale, “astronomic legale”) şansele ca Paştele să pice împreună şi la unii şi la alţii sunt cam de 1 la 4-5 ani.

De ce nu iau şi orientalii de bun calendarul gregorian? De ce nu se iau occidentalii după ortodocşi la Paştele cărora vine lumina sfântă la Ierusalim? Vina este a lui Petruchio şi a Caterinei din piesa lui Shakespeare, “Îmblânzirea scorpiei”.

Petruchio o dresează atât de bine pe rebela şi imposibila sa nevastă Caterina, după metoda “paşaport verde”, încât o imunizează şi o face docilă de e în stare să spună că-n plină zi pe cer străluceşte orbitor luna, nu soarele, spre mirarea celor pe care-i întâlneşte-n drum şi văd evident că e zi şi nu noapte. Întrebând de ce Caterina e-n ignoranţa să asculte orbeşte de inadvertenţele lui Petruchio, el le răspunde arogant: “Trebuie să fie soare sau lună pentru ea după cum vreau eu.”

Atenţie, Petruchio ne pândeşte la orice pas să fim în ton cu Caterina, de la biserică şi până acasă, de la şcoală la primărie, de la televizor la smartphone, de pe strada mare la plimbare până la cumpărături.

Am uitat să pomenesc farmacia, dar nu vă faceţi griji, măcar una tot va fi deschisă nonstop în perioada orcăror Paşte, fie ortodoxe sau catolice.

Dan Precup