Mărţişorul s-a plămădit dintr-o “încăpăţânare”  

În “puii lui Marte” stau toate auspiciile lumii; şi mai corect zis: “în puii sacri ai lui Marte.” Avem de ce să ne supărăm pe zeul războiului? Parcă da şi parcă nu. Tot el se ocupă şi de fertilitate, de agricultură, mai ales desprimăvărarea e în sarcina lui. O zi a săptămânii, marţea, îi e dedicată, cu tot cu trei ceasuri rele, dar şi cu maximum de potenţial benefic în graficul celor 7 zile ce ne stabilesc activităţile. Cum nu era suficient să i se tot repete numele din 7 în 7, il mai pomenim şi de 31 de ori din 12 în 12 luni pe marele zeu sub numele de Martie, născut de mama zeilor, Junona, fără aportul tatălui zeilor, Jupiter, de supărare că Jupiter a conceput-o pe Minerva fără aportul ei. Acestea au fost în istorie primele naşteri fără dublă participare biologic-umană de bărbat şi femeie, putând spune că identităţile de gen există de când cu mitologia. Precedentul fiind creeat încă din Olimpul antic, tot atunci şi multe altele ce vin la pachet cu acesta, să nu ne mai tot supărăm şi indignăm pe noile lecţii de educaţie “erotico-sanitare” pe care se chinuie unii prin parlamentele lumii civilizate să le introducă în legile educaţiei încă de la grădiniţă.

Dar să revenim la Marte şi puii lui sacri. “Mâine anul se-nnoieşte, mărţişorul se porneşte.” Aţi citit bine, la 1 martie era anul nou. După calendarele vechi romane. Calendarul roman avea 10 luni, fiecare lună începea cu ziua de kalende (de unde ne vine în română cuvântul calendar). Kalendele lui Marte (1 martie) reprezenta începutul anului, venirea primăverii, startul muncilor agricole şi mai ales consultarea “horoscoapelor” ca să se vadă ce prevăd astrele, pardon “puii sacri ai lui Marte”, pentru anul în curs. Romanii nu ghiceau în stele, ci în felul cum mănâncă puii, găinile, cocoşii, ba mai învăţaseră şi de la etrusci să sacrifice găini albe sau roşii ca să ghicească în măruntaiele lor, cu precădere ficatul, cum sunt auspiciile pentru anumite evenimente, albe sau roşii sau negre; acum simbolica acestor culori rămâne la interpretarea etnografilor. Pentru această profetizare foarte serios luată în seamă aveau nişte preoţi instruiţi, pe nume auguri. Un augur de rang înalt creştea păsări, mai ales găini şi toată ziua le studia felul cum se hrănesc şi socializează. Am putea spune că un augur mânca ouă bio de la “găini fericite” foarte rar sacrificate, doar ritualic indiferent că erau pentru ghicit sau pentru consum. Un bun augur era cel ce venea cu auspicii (adică eviscerare şi ghicit) bune. Acum cred că înţelegeţi miezul şi etimologia expresiilor din limba română “de bun augur” şi “sub cele mai bune auspicii”.

Augurii mai de la ţară purtau mantie albă, nu purpurie ca cei de la oraş, erau mereu cu ochii când pe cer, când pe pământ şi studiau păsările în zbor. Aşa îşi construiau ei rostirile profetice, rareori ghicind în măruntaie sau puii lui Marte. Îşi începeau perioada de profeţie cu 6 zile înainte de kalendele lui Marte, adică taman de Dragobete (o fi vreo coincidenţă, or fi învăţat de la daci, nu se ştie) şi o terminau pe la sfârşitul lui octombrie.

Îi lăsăm pe aceşti preoţi ciudaţi în peninsula italică şi venim pe plaiurile mioritice unde am crede noi că s-a inventat mărţişorul. Nu-i chiar aşa, după ultima scriere de scandal a filologului Dan Alexe, “De-a dacii şi romanii - o introducere în istoria limbii şi etnogenezei românilor”. Dan Alexe demonstrează în cartea sa cu argumente lingvistice că poporul român şi limba română s-a format la sud de Dunăre în mijlocul Peninsulei Balcanice, convieţuind cu bulgarii, macedonenii şi albanezii, o vreme, apoi urcând în număr masiv până în Maramureş, după care au descălecat în secolul 14 în Moldova şi Valahia înfiinţând formaţiuni statale.

C-o fi aşa, că n-o fi aşa, nu ne ambalăm în discuţii decât într-un articol separat special pe această temă, dar cert este că dăruitul mărţişorului de 1 martie îl întâlnim ca obicei de mai bine de un mileniu încoace la români, bulgari, albanezi, greci din anumite zone insulare, chiar şi popoare musulmane, sau creştine de origine altai-mongolică cum sunt găgăuzii. Toate aceste popoare au o vatră comună de unde au plecat în istorie, cea menţionată de controversatul autor, fără ca acesta să fi amintit în lucrarea sa de mărţişor sau să-l aducă drept argument, dar sesizăm noi o coincidenţă în favoarea teoriei lui.

Legendele noastre cu iz dacic legate de începutul primăverii au mai mult referire la Baba Dochia, profeţitul în zilele “babelor” şi “moşilor”, în legenda lui Traian fugărind-o prin munţi pe sora lui Decebal… (Dan Alexe îşi termină cartea cu un capitol în care îl prezintă pe împăratul Traian ca aparţinând de LGBT- remarcă pentru amuzament). Etnologii caută legături între aceste mitologii sau legende populare şi dăruitul mărţişorului.

Mărţişorul la noi a cam început să fie un privilegiu doar al femeilor, cu toate că, în anumite zone răzleţe îl poartă şi bărbaţii, prin Bucovina femeile sunt cele care confecţionează câte un mărţişor şi-l dăruiesc bărbaţilor. În plus, şnurul alb-roşu le-a învins în trend pe cele alb-negru sau alb şi altă culoare ca albastru sau verde devenite regionalisme aproape abandonate.

Mai bine la bulgari, că “marteniţa” lor omogenă, cu un şnur alb având la capăt simbolul unei femei sub formă de păpuşică, împletit cu un şnur roşu având la capăt simbolul împletit de păpuşică reprezentând un bărbat, e purtat de toată lumea, ca şi la macedoneni unde mărţişorul lor în fel şi chipuri se numeşte martinka.

Ce face comerţul din mărţişor e o altă discuţie; la fel şi ce face advertising-ul din el. Cert este că o întreagă industrie artizanală a fost pusă în mişcare de el decenii de-a rândul, acum însă fiind în trend descrescător e eclipsat de flori şi alte invenţii ingenioase ca mărţişoarele dulci, cele virtuale, cele livreşti, etc.

În vatra unde a apărut, a crescut şi a dăinuit mărţişorul era imperiul roman de răsărit, îndărătnic şi obtuz la tot ce venea de la Roma sau din vest. Aşa se face că răsăritul n-a vrut în ruptul capului să adopte calendarul iulian, mai târziu cel gregorian, ci au stat până în secolul 17 socotind zilele şi lunile după calendarul roman vechi, cu chiu cu vai ajustându-l la 12 luni, nu 10 cum era iniţial, şi păstrând anul nou la 1 martie, nu la 1 ianuarie cum zicea occidentul că e ştiinţific.

Până la creştinarea totală în rit răsăritean a durat aproape un mileniu, iar preoţii păgâni romani, inclusiv augurii se perindau pretutindeni săvârşind ritualuri măreţe în temple la început de an. Pentru serviciile lor cultice sau profetice erau răsplătiţi, îşi atârnau ofrandele împodobitoare şi-i îndemnau pe credincioşi să-şi agaţe şi ei de veştminte un simbol în cinstea zeului celebrat, în  cazul nostru fiind vorba de Marte. Dobrogea avea auguri; este confirmat şi de faptul că acolo mărţişoarele după ce erau purtate până la idele lui marte, se atârnau în copaci “pentru păsările călătoare prevestitoare” sau se puneau sub pietre ca un augur să vină să vadă ce insecte s-au adunat la şnur şi să spună auspicii, adică profeţii.

Cât despre şnurul de mătase ştim sigur cu părere de rău, că dacii, cei care au inventat mai toate lucrurile civilizatoare ale antichităţii, nu l-au inventat.

Dan Precup