Anonimii din 22 decembrie 1989

A fost odată un popor, numit român, sub un regim oprimant, cenuşiu, sumbru şi grotesc. Nu era singurul sub cisma sau influenţa sovietică, dar era cel mai aparte şi cel mai încercat. Toate celelate, când a venit vremea schimbării şi descătuşării, că aşa hotărâseră mai marii de la Moscova şi Washington să mai slăbească laţul îngrădirilor, au făcut tranziţia înţelept, treptat, protejând oamenii de rând pentru care se făcea schimbarea ca să detensioneze acumulările sociale negative ce le-ar fi putut încurca noua ordine mondială, dacă ar fi explodat neaşteptat.

La noi s-au încurcat iţele, planurile lor şi s-a lăsat cu vărsare de sânge, cu explozia manipulată a mămăligii, ca să dea mai dramatic în istorie, ca să existe totuşi aparenţa unei revoluţii spontane arătând hidoşenia regimurilor comuniste.

Cine a ieşit în stradă, cu piepturile goale în faţa gloanţelor, mai întâi să protesteze mânioşi împotriva regimului, ca apoi, în ziua de 22 decembrie, după anunţarea posibilei schimbări enorm visate de întregul popor, să jubileze, să trăiască în lacrimi şi urale despovărarea? Nişte anonimi, nişte oameni cu multe noduri în gât, trăiţi cu multe spaime şi frustrări în suflet, nişte cetăţeni umiliţi de lipsuri şi injusteţe. Nu erau ca o “turmă fără păstor” haotică şi anarhistă. Din spate, de după cortine bine mascate, erau duşi cu ţintă precisă, care să iasă în pieţe, care să mărşăluiască, cine să fie carne de tun, cine să fie masă de manevră. Atunci i se părea oricărui ieşitor în stradă la “revoluţie” că-l cheamă patria, datoria, revendicările populare, patriotismul, setea de dreptate şi pedepsire a vinovaţilor. Toate aceste sentimente erau exploatate şi dirijate de o inteligenţă din umbră care manipula prin televizor, prin răspânditori de zvonuri şi îndemnuri, prin lideri de opinie, unii sinceri ca nişte păpuşi în mâna păpuşarilor, alţii chiar păpuşari pregătiţi de dinainte, ştiutori de cum merge miza, jocul de-a revoluţia, pariul cu noua orânduire şi limitele ce nu trebuiesc depăşite.

Cine a stat în casă şi n-a ieşit la marea euforie din stradă? Cei care au ştiut jocul şi miza, dar nu primiseră rol; cei care foarte atenţi la informaţii şi jocul scenic s-au prins; cei care încă subjugaţi de temeri şi îndoieli, dintr-o precauţie lesne de înţeles au încremenit în carapacea protectoare a căminului lor.

În 22 decembrie 1989 a existat pe lume cel mai fericit popor, dacă am fi avut aparate să măsurăm aşa ceva. Ca o ploaie nesfârşită de artificii multicolore pe cerul speranţelor, la aflarea veştii că vechea orânduire era pe ducă, în inimile tuturor s-a trezit exaltarea, bucuria, nădejdea, ochii multora s-au umplut de lacrimi, vocile au exultat în urale, sloganuri, blestemele asupra trecutului, fredonatul cânturilor patriotice uitate sau cenzurate, îmbrăţişări, marşuri şi hore frăţeşti; versurile “Odei Bucuriei” ale lui Schiller ieşiseră din cuvinte şi se zugrăveau pe viu.

Simbolul găurii din tricolor a fost cel ce a-ncurcat nepremeditat planurile păpuşarilor. În celelalte ţări comuniste se trecea lejer la un soi de aşa zis “comunism cu faţă umană”, ceea ce urma să se inducă şi la noi. Dar anonimii încăpăţânaţi, scăpaţi din frâu de manipulatori, s-au trezit de la bun început să înlăture din drapel stema, altfel inofensivă simbolic, dar nocivă pentru că era concepută de comunişti. Nu s-au oprit la atât, au şi strigat din toate piepturile: “jos comunismul!” Oricât s-a încercat din culise a se sugera să lăsăm strigarea asta pentru altă dată, cu atât mai tare ea prindea rădăcini şi mult mai multe voci o strigau cu o fervoare dezlănţuită. Atunci a început să se mai tragă încă o dată, pe unde focurile de armă încetaseră şi stăteau în expectativă. “Ochii pe revoluţie ca pe butelie!” - era un slogan din popor.

Oamenii credeau că “armata e cu noi!”, nu ştiau că şi securitatea era cu noi, şi “agenturli străine” erau cu noi, toţi erau cu noi, numai că aşteptau ca lumea să se manifeste bucuros şi, după ce “nunta va fi ţinut trei zile”, oamenii să se întoarcă la treburile lor în noua orânduire, cu doi ţapii ispăşitori judecaţi şi împuşcaţi, cu morţii revoluţiei îngropaţi, plânşi, ridicaţi la grad de eroi, apoi cu aprovizionarea progresivă a alimentărilor, repararea stricăciunilor din urma confruntărilor armate şi gata, făgaşul nou al vieţii.

În special tinerii anonimi de pe 22, nu s-au potolit. Au dus-o din marş în marş, din manifestaţie-n manifestaţie, din protest în protest din 22 decembrie 1989 până în 21 mai 1990 (fragmentar şi după această dată) când rezultatul alegerilor a arătat victoria covârşitoare a eşalonului 2-3-4-5-6…

De unde tinerii şi studenţii erau eroii noştri dragi ce duceau făclia înnoirii vieţii noi imediat după 22, pe parcurs au devenit dizgraţioşi prin protestele lor necontenite la adresa noii orânduiri de sorginte tot comunisă, dar mai cu faţă umană. În aprilie a început acea manifestaţie non-stop numită “Piaţa Universităţii”, unul dintre cele mai frumoase experimente sociologice petrecute la noi. Manifestanţii de-acolo, numiţi de la tribuna noului parlament “golani”, au lansat posterităţii în versurile cântecelor şi-n lozinci ca un sumar preţios toată istoria pe foarte scurt a evenimentelor din decembrie 1989. Să amintim câteva:

“Jos comunismul şi nomenclatura lui!/ Trăiască libertatea neamului!”; “Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator. / Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort, decât comunist!”; “Vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!” - şi multe, multe altele care arată ce-a fost pe 22 decembrie, înainte şi după. Cântecele golanilor sintetizează tot, bine ar fi ca noile generaţii să le asculte măcar o dată, multe fiind şi acum de actualitate.

Despre un vers din acele cântece se discută în zilele acestea, mai mult ca în toţi ceilalţi 33 de ani ce-au trecut de atunci:

  “Cine-a tras în noi, 16-22?”

   Păi cine să tragă?: puştile, mitralierele, tancurile, pistoalele, blindatele.

Şi?… Mai departe? … Mai departe va scrie vreodată în vreo carte. Acum doar se rescriu nişte file răzleţe.

Dan Precup