Câmpina, mi-e dor de tine!

Am prins copilăria în Câmpina când nu existau telefoane și calculatoare la tot pasul și nu aveam nimic mai bun de făcut decât să cutreierăm orașul în lung și în lat.

Când orașul nostru împlinește 520 de ani de la prima atestare documentară, ne uităm pe străzi și le vedem cu tristețe din ce în ce mai goale… Parcarile de la blocuri s-au umplut de mașini, dar s-au golit de copiii care băteau mingea toată ziua în cartier. Noi totuși, cei care ne-am născut înainte de anii 2000, am fost poate ultimul "val" care a prins copilăria aia despre care ne povesteau și părinții. Americanii ne mai spun si "Generația Y" sau Milenials, că am prins finalul mileniului II, iar după noi vine "Generația Z", care se "luptă" de una singură să schimbe mentalitatea oamenilor după valorile progresiste. Pe vremea copilăriei noastre (deja sună ciudat că pot scrie asta), nu aveam smartphone, nu ieșeam cu boxa portabilă să audă tot orașul că ne place Salam, iar ca mentalitate, am aflat ce este aia "lgbt" pe la vreo 17 ani. Nu știam noi ce este aia climate change și multe altele, pe care copiii de azi le cunosc deja de pe la 11 ani. Să nu vorbim de fumat și băuturi alcoolice… Era frica "supremă". Mai bine aflau părinții că am bătut vreun coleg pe la școală, decâ să afle că am fi încercat o țigară. Acum, poate mai avem puțin și facem loc de fumat și pe la școlile gimaziale.

Și totuși, ce era "cool" pentru noi? Păi, pentru noi răspunsul era simplu: baiatul "șmecher" era ăla care dădea mai multe goluri și făcea scheme "mișto" la meciul de fotbal din cartier. Cum nu aveam nici calculatoare sau telefoane, nu aveam nimic de făcut decât să ieșim în spatele blocului sau pe strada înfundată din cartier, și să experimentăm și noi din jocurile copilăriei: evident fotbalul, rațele și vânătorii, pititea, sticluța cu otravă, și altele. Pot să spun că nu cu mulți ani în urmă, mai greu găseai mașini decât grupuri de copii în parcările blocurilor din Câmpina. Practic, imaginați-vă același parcări pe care le vedeți și azi, dar cu suficient loc încât să facem două porți din pietre și să jucăm fotbal nestingheriți. Rar, cine stătea la casa și juca pe străduța din cartier era deranjat că trebuia să mute poarta ca să poată trece o mașină. De conversat… nu aveam Facebook, Insta sau Snapchat. Dacă voiam să vorbim trebuia să ne ducem în fața blocului și să ne "strigăm", așa ne dădeam noi adunarea. Ne strângeam toți și pot să spun că orașul era atât de sigur, încât părinții aveau încredere să ne lase pe afară și până după mizul nopții în vacanțe. Noi nici 10 ani nu aveam, dar ne știau în siguranță. Ne chemau doar la masă, în rest eram doar pe afară.

Au trecut și vremurile alea și deja eram destul de mari în cât ne puteam plimba cu bicicleta prin oraș. Mai toți aveam o bicicletă de la First Bike și ne mândream cu ea. Aveam un loc în care rămăsese ceva nisip pe asfalt și devenise locul nostru preferat în care făceam "drifturi" cu frâna de mână până se toceau cauciucurile și inevitabil se spărgeau. Mereu promiteam părinților că nu mai facem și mereu ajungeam la "Rich Bike" să ne pună o cameră nouă pe bicicletă.

Curând am crescut și mai mult și deja aveam banii noștri de buzunar. Vara, în fiecare miercuri, venea mașina de înghețată de la Family Frost. Toată lumea îl știa pe Nea Adi, șoferul, care ne punea câte un zâmbet pe fața când dădea drumul la sierena mașinii cu melodiuța aia, care era deja sinonimă pentru noi cu înghețata de vanilie și nuci învelite în glazură de ciocolată cu lapte. Dacă nu venea mașina cu înghețată, cu aia 5 lei pe care îi primeam zilnic, cumpăram o pungă mare de chipsuri și o sticlă de Cola, pe care eram obligați să le împărțim.

Am povestit de vară, dar nici iarna nu era prea plictisitoare în Câmpina. Când ningea, stratul de zăpadă gros era ringul nostru de wrestling. Da, am zis wrestling, pentru că pe atunci era cel mai popular sport. Nu era copil care să nu știe de John Cena, și care nu voia să facă un "FU" sau un "RKO". Miraculos, scăpam de meciurile tari din zăpadă fără să ne rupem nimic, iar la ora 21:00 trebuia să fim deja în casă pentru că era un nou episod din RAW, în fiecare vineri pe Sport.ro. Dimineața, dacă era ger peste noapte, le ceream voi alor noștri să luăm săniile și plecam spre Muscel unde era mereu o pârtie în josul dealului. Dacă nu ajungeam acolo ne mulțumeam să ne dăm cu sania pe rampa de la Fibec, dar adevarata provocare era pe Irep, cu celofanul…

A venit timpul să vorbim și puțin de adolescență. Nu mai jucam meciuri în parcare, deja luam 4 tăruși de lemn ca să facem porțile și plecam să jucăm pe Muscel, unde, pe atunci era doar o pășune plină de iarbă. Toată vara doar asta făcea: fotbal până se întuneca și nu mai vedeam nimic. Urcam pe zi pe la Lac, iar seara, când coboram, ne cumpăram covrigi, pâine proaspătă și corn cu ciocolată de la brutăria de pe Muscel. Rupți de oboseală, ne mai opream însă prin prin cartier ca să mai discutăm despre "viață". Treceau orele cu rapiditate discutând și fără să avem noțiunea timpului, trăiam cele mai frumoase clipe ale vieții noastre …

Am spus atât de multe lucruri banele din copilărie, încât am și uitat că diminețile le petreceam la ștrand, pe vremea când, în Câmpina, funcționau încā cele două ruine din prezent. Ne plăcea ștrandul de la Petrom. Acolo puteam să ne aruncăm în apă de pe platformă, și să ne dăm pe toboganul mare. Ștrandul era plin de dimineață până seara, de câmpineni de toate vârstele. Nici acum probabil nu cred că există vreo explicație logică pentru modul în care acel ștrand a fost părăsit, de parcă nu s-au răcorit o grămadă de generații de câmpineni timp de ani de zile…

Am depănat destule amintiri câmpinene, vreau să închei doar prin a menționa că și modul de gândire al tinerilor era mult mai simplu: nu ne judecam unii pe alții, nu conta situația financiară. Eram doar niște puștani care s-au născut în același cartier. Nu aveam haine de firmă… nici nu aveam de unde să cumpăram în Câmpina de atunci braduri. Puteam să ne lăudăm doar dacă găseam cumva tricouri cu Ronaldinho la fostul bazar din spatele Pieței Centrale. Ieșirea noastră în oraș nu era nici în FH, nici la mall în Ploiești. Pentru noi kebabul de la Shaormeria Adana era cea mai bună mâncare, mai ales că shaormeria, care acum are 11 ani de activitate d-abia se deschisese.

Cam așa era în Câmpina pe atunci. Oare o fi mai bine acum?

Felix Precup