Președinte la sol. Cum a ajuns România să depindă de prognoza meteo

Există momente care spun mai mult despre un stat decât zece rapoarte oficiale. Episodul de la Paris, în care președintele României, Nicușor Dan, nu a putut decola cu avionul pus la dispoziție de administrația prezidențială, este unul dintre ele.

Nu pentru că a nins. Ninge iarna, inclusiv la Paris. Ci pentru că, în 2025, România a reușit performanța de a-și bloca propriul președinte dintr-un motiv care ține mai puțin de natură și mai mult de improvizație.

Avionul folosit a fost o aeronavă militară C-27J Spartan. Un avion solid, respectabil, construit pentru transport tactic, misiuni militare, situații limită.
Nu pentru diplomație.
Nu pentru deplasări oficiale cu program fix.
Nu pentru redundanță.

Când pui un avion de intervenție să joace rol de avion guvernamental, nu faci economie. Faci un pariu. Iar pariul, inevitabil, se pierde într-o zi cu ninsoare.

Problema nu este zborul amânat. Problema este că statul român nu are plan B.
Când există un singur avion, de fapt nu există niciunul. Există doar speranța că vremea ține cu tine, că pista e curățată la timp și că nu apar restricții pe aeroportul de destinație.

Asta nu este logistică de stat. Este noroc administrativ.

De ani buni, România se ascunde după aceeași explicație: „să nu cheltuim bani”. Numai că economia devine scumpă exact în momentul în care blochează funcționarea instituțiilor. Un stat nu este serios pentru că taie orice, ci pentru că știe ce nu are voie să lipsească.

Suntem la 35 de ani de la Revoluție, într-o țară cu un PIB de peste 400 de miliarde de dolari. Trăim într-o lume în care există zeci de mii de avioane private, în care companii cumpără aeronave pentru consilii de administrație, iar state mai mici decât România operează flote guvernamentale decente.

Și totuși, noi continuăm să ne comportăm ca și cum un avion al statului ar fi un capriciu.

Dezbaterea este greșit formulată încă de la început. Nu vorbim despre „avion prezidențial”. Vorbim despre avion guvernamental. Un instrument de lucru, nu un simbol de statut.

Un avion folosit de:

• Președinție
• Guvern
• Ministerul de Externe
• delegații economice
• misiuni oficiale

Exact cum se întâmplă în alte state europene.

Ideea includerii într-o formulă de operare civilă, inclusiv printr-o structură asociată TAROM, a fost discutată de-a lungul anilor și abandonată fără o concluzie clară. Între timp, România a pierdut și aeronavele pe care le avea, fără să pună nimic coerent în loc.

Rezultatul este ceea ce am văzut la Paris: un stat care așteaptă, la sol.

Tehnic și logic, soluția minimă este simplă și deloc extravagantă:
 două aeronave.

• una mică, de 7–9 locuri, pentru deplasări rapide, echipe restrânse, întâlniri operative
• una medie, de 15–20 de locuri, pentru delegații, consilieri, presă, echipe tehnice

Redundanță.
Predictibilitate.
Siguranță.

Exact ce cere funcționarea normală a unei conduceri de stat.

Iar argumentul financiar devine aproape comic atunci când îl pui lângă realitate. Într-o țară în care apar periodic fraude de TVA de 20–30 de milioane de euro, ni se spune că nu se poate cumpăra un avion european, produs de Airbus sau Dassault, cu audit, transparență și utilizare clar reglementată.

Nu e lipsă de bani.
E lipsă de decizie.

Episodul de la Paris nu este un accident. Este o radiografie. Ne arată cât de subțire este, de fapt, infrastructura de stat atunci când este construită din improvizații și justificări morale.

Zăpada a fost doar pretextul.
Problema reală este că România încă nu și-a asumat ideea că demnitatea instituțională nu se negociază la fiecare ninsoare.

Poate că, de data asta, președintele la sol ar trebui să fie momentul în care statul român decolează, în sfârșit, de la mentalitatea
 „merge și așa”.