Și-am mai pus-o de-o unire...

Nu ştim care-i aia. Se aude doar formal de ea. Moldoveanul tot oştean de-al lui Ştefan o rămas, rupt în două, unul sub înţeleapta conducere a maiei, altul sub şi mai înţeleapta conducere a neamţului (nu la mănăstire se face referirea). Basarabeanul? Vai steaua şi biserica lui! Să nu zicem mai mult că sare cenzura. Munteanul? Plin de fiţe cu păreri de Bucureşti sau talent de Buftea. Olteanul? Nu mai fu cum fuse odată, că ne luarăm după trend. Ardeleanul? Ce treabă are el cu Cuza vodă? E preocupat de ţinuturile secuieşti şi ungureşti, stă cu ochii pe ele să nu cumva să “ţap-ţarap” iredentiştii şi să ne trezim fără apele minerale din Harghita, băile de la Sovata şi multe altele pe care le pot încărca-n camioane cu pământul strămoşesc cu tot şi să le mute mai la nord, c-acolo creşte muşchiul. Bănăţeanul? Apăi dară el îi fruncea, în frunte cu friţ. E preocupat de Bega şi reţeaua de termoficare din jurul ei; şi mai e preocupat de ceva: progresism până la loc comanda, ca şi hermanştătenii, colojvarenii şi şesburghezii din “trans silvania”, adică tradus prin pădure cum le zicea latinul (care pădure? - o fi fost cândva). Dobrogeanul? Turci, tătari, haholi, lipoveni, machedoni, greci, bulgari, romi şi români, de bine, de rău, ăştia sunt singurii care dau cu adevărat şi fără resentimente prea mari mână cu mână.

Ai grijă ce cânţi, că s-ar putea să se fredoneze până la urechile viitorului. Ca să înţelegem mai bine cum e cu cântatul aiurea-n tramvai şi neortodox, să ne amintim cum ironizam când eram copii “Hora unirii”: “Hai să dăm mână cu mână / Cei cu patru la română, / Să-nvârtim hora frăţiei / Cei cu trei la geografie.” Nu-i aşa că ne-am ajuns? Avem pe sus numai cârmuitori ce ne dau zilnic un “regal” de limba română şi-un “regal” de geografie cum vrea muşchii lui NATO, UE şi Schengen.

Ei, ce copilărie am avut unii dintre noi. Nu era zi liberă ca azi, ne duceam la şcoli, munci şi facultăţi, dar stăteam pe-acolo lejeri în astă zi şi-l vedeam pe Nea Nicu şi camarila dansând hora alături de oameni din poporul de rând selectaţi după criterii ultrasănătoase să joace acolo-n horă, iar noi ăilalţi dădeam din mână cu mână, aproape să ne-o smulgem din umăr de voioşie pe la locurile noastre de pripas încartiruit. (Orice asemănare cu horele preşedinţilor ulteriori e pur întâmplătoare.) Era voioşie şi-o-njurătură printre dinţi sau în gând să nu te-audă pârâcioşii. Azi, e altfel… Poţi înjura liber, ai zile libere cu toptanul dacă pică 24 ianuarie într-o marţi sau într-o joi, pârâcioşii te aud ca şi-atunci, dar nu mai dau raportul, că tot nu eşti tu influencer, nici nu te bagă nimeni în seamă, că, şi de-ai fi, tot nu poţi s-o pui de-o “unire” să-i sperie. Era vorba aia pe vremuri: “uniţi în cuget şi simţire”, azi e “uniţi în cuget şi-nvrăjbire”.

Parcă nu e pe lume neam mai dezbinat ca românul, din păcate. Zice şi proverbul: “Câte bordeie, atâtea obiceie.” Ne-om fi unit noi niscai teritorii sub acelaşi steag şi “aleasă” cârmuire, dar la obiceiuri de obşte şi păreri nu ne vom uni prea curând, cât despre capra vecinului: “la loc cu păşune, la loc înverzit de unde a fugit toată întristarea şi suspinul”.

“Măi muntene, măi vecine, / Vino ca să bei cu mine!” - o altă ironizare din vremurile băşcăliei generale. Şi de secole ne bem amarul la o halbă sau o cinzeacă fără osebire de regiune, naţie conlocuitoare sau statut social. Singurul loc unde nu codrul, pe care vor să ni-l suprime transfrontalierii, e frate cu românul, ci chiar românul e frate cu tot românul, este birtul, mai modern mall-ul sau supermarket-ul. În jurul unui pahar cu licori ameţitoare, la shopping sau ghişeul de plătit taxe, impozite şi facturi. E drept că şi pe-acolo se mai petrece câte-o încăierare, dar astea sunt evenimente izolate şi n-au altă cauză decât aburii bahici sau buimăceala datorată sistemului.

Vă mai aduceţi aminte de Moş Ion Roată? Se preda în şcoală ca pildă, “Moş Ion Roată şi unirea” şi se mai ziceau şi versurile “Azi, mai mult ca niciodată / Să fim toţi Moş Ion Roată.” Azi, adică azi pe bune, nu generic, nu mai ţine să fii Moş Ion Roată. Numai dacă te gândeşti la ce i-a zis domnitorul Cuza când l-a scuipat boierul: “Să-i spui boierului că, unde a scuipat el, a pupat Cuza Vodă.” Du-te cu pâra pe boierime dacă poţi. Nu e niciun vodă să te îmbrăţişeze… Poate CEDO să-ţi mai facă dreptate… sau… poate-i convine la DNA ce pârăşti, asta după cum e boierul, n-ai de un’ să ştii, vremurile-s schimbătoare, pleacă-ai noştri, vin ai noştri.

Încă nu ne-am săturat de festivismul defunctoid. Avem coroane de flori să le depunem la toate statuile şi-n toate pieţele. Şi de-ar fi penurie de coroane, tot ne-am descurca luând de pe proaspetele morminte, că mulţi, foarte mulţi se duc dincolo în vremurile astea de stres, pandemie şi iar stres şi bejenie şi sărăcime. Da’ nu-i bai! Mai punem de o zi festivă, mai dăm câteva zile libere, că-i unire, că-i Mărie, că-i Ştefan, Valentin, Ion, Dragobete sau ziua mondială a femeii sau a bărbatului sau a transsexualului, ziua mamei, a tatălui şi-a părintelui x, a celor ce muncesc la 1 mai, sau a celor ce nu muncesc la 2 Mai. Bine, n-o să fie chiar toate zile nelucrătoare, pentru că marketurile şi farmaciile şi măcar jandarmii vor lucra. Încă nu ne-am săturat de festivism. De fiecare sărbătoare elevii merg cu cârdul şi profii înainte la o lecţie ritualică de cinstire a înaintaşilor viteji sau a sfinţilor, din vieţile şi faptele cărora le intră pe-o ureche la clasă şi le iese a lehamite pe cealaltă în timpul horei, sau fanfarei ori difuzorului sau al discursurilor plate şi plictisite.

Da, ştim, e vreme de război la graniţe, e pericol să ne pierdem unitatea naţională, deaceea e bine să apăsăm vârtos pe semnificaţia zilelor unirii, dar… să facem o incursiune-n timp şi să ne amintim cântecelele despre popoarele ameninţătoare. Pe vremea lui Constantin Tănase se cânta: “Ce ne facem noi baştanii / Dacă vin americanii? / Că ne dă cu bombardeaua / Şi dărâmă şandramaua.” Iar pe vremea lui Nea Nicu se închidea programul tv cu “Hora unirii” modificată de “primul poet al ţării” -vă mai aduceţi aminte?, vedeţi ce mare profet a fost cârmaciul? - uite colea să nu uitaţi: “Hai să ne-nfrăţim popoare… să trăim liberi sub soare fără arme nucleare.” Iar azi, de perspectivă e melodia lui Adrian Minune: “Nu suferim dă jmecherie, / Dar suntem legendă vie, / Nu vă-nbătaţi cu apă rece, / Că peste noi nu să trece!”

Şi-am mai pus-o de-o unire: unire-n cuget şi nesimţiri.

Dan Precup