1 MAI schimbător decât altul… Ca-n problema Paştilor, propuneri de modificare a sărbătorii ce încă se mai ţine cu neobrăzare putinistă

“Ce neobrăzare şi pe Golembiowsky ăsta să moară în 1883; nu putea să mai aştepte încă patru ani să audă despre evenimentele din Chicago?” Cum să audă la distanţă de un ocean şi un continent, taman în Bucovina? Aşa bine, cum toată lumea a auzit, că a fost un boom mediatic programat, tot mapamondul a aflat că, muncitorii care cereau ziua de muncă de 8 ore au făcut o demonstraţie pe 1 mai 1886 care s-a terminat pe 4 mai în Chicago cu aşa numitul “Masacrul din Haymarket (târgul de fân)” unde şi-au pierdut viaţa un poliţist de la o bombă aruncată de un manifestant, apoi alţi 7 poliţişti şi 5 civili. De la haosul generat de împuşcături, nu se ştie precis cine în cine a tras şi alte zeci, chiar sute de răniţi, iar nu se ştie exact câţi. Oricum, “internaţionala socialistă” a dus vestea rapid în toate colţurile lumii despre această oprimare sângeroasă şi a hotărât ca ziua de 1 mai (n-ar fi fost mai bine pe 4 mai? - dar, mă rog, treaba lor…) să fie sărbătorită de atunci încolo ca ziua internaţională a celor ce muncesc. S-a conformat încet-încet toată lumea, chiar şi SUA, până în 1920 când a fost cuprinsă de primul val de… “red fear”, mai pe româneşte teama de roşu, adică de bolşevism. În zilele noastre adaptat am putea găsi un sinonim propice: “teama de ciuma roşie”.

Şi gata cu 1 mai muncitoresc în America! În 1929, 1 mai devine oficial “Ziua sănătăţii copilului”. Nu chiar gata… Unele (mai toate) state americane se încăpăţânau pe vechea sărbătoare, dar, providenţial, a venit al doilea val de “teamă roşie” după al doilea război mondial, a început vânarea aşa zişilor “simpatizanţi comunişti” şi Preşedintele Eisenhower nu mai vrea să audă de celebrarea “paştilor comuniste” la 1 mai, mută ziua celor ce muncesc în prima zi de luni din septembrie, că de!, au şi ei dreptul la o zi festivă cu grătare şi weekend prelungit, dar nu cu “pravoslavnicii” de-odată, aşa că, din 1957, 1 mai devine “Ziua loialităţi”, mai apoi datorită aceluiaşi preşedinte devine “Ziua legii”. Pentru cine nu ştie, 1 mai la americani şi canadieni este “Ziua legii şi-a loialităţii”.

Revenind pe plaiurile natale din 1948, în şedinţa de disputat problema lui Golembiowsky şi a nemuritoarei lui melodii “Cântec de primăvară”, comitetul propagandistic ajunge la concluzia că pe compozitor îl vom numi Porumbescu, aşa cum el însuşi şi-a românizat numele în anumite hrisoave şi semnături, iar Tovarăşa Maria Ranteş va adapta versurile lui Ciprian Porumbescu să devină însufleţitoare pentru muncitori, ţărani şi alte categorii obediente întru îmbogăţirea festivismului ce urma să însoţească această zi de 1 mai. Ce mai “hâr!”, ce mai “mâr!” în şedinţă, cum că Porumbescu ar fi fost fiu de popă şi că nu era român, ci huţul… Unui revoluţionar proletar i se iartă orice origine nesănătoasă, ba chiar se zice că dacă ar mai fi trăit să audă de “tulburările din Chicago”, el însuşi ar fi adaptat versurile, de nu mai era nevoie de ajustările tovarăşei Ranteş.

La cele spuse mai sus, e de aşteptat să auzim în scurtă vreme, că nişte intelectuali vor face o petiţie la senatul României (poate şi-al Republicii Moldova) cu propunerea să se schimbe sărbătoarea de 1mai şi să se treacă în septembrie, să ne aliniem după partenerul strategic; acelaşi lucru să se întâmple şi cu 8 martie, să se mute în prima duminică din luna mai (sau a doua, că şi aici sunt divergenţe între calendare, chiar în sânul vestului avansat) aşa cum serbează tot UE-le, nu cum serbează putiniştii.

Deci: “Râde iarăşi primăvara, peste câmpuri, peste plai…” Da, râde, sigur că râde de încălzirea globală prin soarele cu dinţi cu gura pân’ la urechi.

“Veselia umple ţara”; mai degrabă o umplu taxele şi impozitele. “C-a venit întâi de mai”, în primul rând că se zice unu mai sau întâi mai, unde aţi mai auzit cumva întâi de ianuarie, sau întâi de noiembrie, etc, că vorba aia, tot românul ştie bancul cu “unu mai”: unu’ mai credul în autorităţi ca românul nu-i; pe de altă parte, mulţi români îşi pun problema cum se scrie corect. “întâi mai” sau “întâi m-ai”… şi de aici se poate dezvolta bancul cu “întâi mai”, iar la “întâi de mai” greu să concepi un banc pe înţelesul tuturor.

Trecem îngăduitori peste licenţele poetice şi ajungem la “Muncitorii au pornit”, spre vest, în rest no comment, “Şi-ntr-un gând s-au înfrăţit”, plăcuţa suedeză aplicată cu prima jumătate la orice inconvenient.

“Înfrăţiţi azi cu ţăranii”. nu prea e trendy, sărim peste; “Muncitori-n joc şi cânt”, bine-nţeles că joacă şi cântă, atâta timp cât îi suplineşte Dorel ce lucrează şi veghează sub lozinca lucrului bine făcut.

Viitorii petiţionari ar trebui să recunoască faptul că a schimba pe viitor 8 martie cu “ziua părintelui 2” e mult mai complicat, pentru că se ancorează şi de biserică, lucru nedorit şi nerecomandat, dar şi de o perioadă fără ghiocei, ce-ar afecta bugetul multora dintre părinţii 1, şi pe copiii i-ar priva de multe cântecele tematice.

E ceva mai simplu ca să schimbi data de 1 mai cu oricare alta, la alegere, din toate raţiunile ideologice, plecând de la ciuma roşie şi terminând cu cei ce muncesc şi care vor fi o minoritate pentru care nu mai e nevoie să-ţi baţi capul, să ţii garda sus sau să improvizezi. O mare problemă va fi cum se va schimba numele localităţii “2 Mai” de pe malul mării.

Însă, cea mai mare problemă este obiceiul, tradiţia, cutuma. Cum o să le schimbi pe-astea la români, că românul, numai când aude de 1 mai, a şi pus-o de-un grătar, o muzică şi-un weekend preluuungit, pe la mare, pe la munte, pe la… Fântâna cu Cireşi.

Fântâna cu cireşi… nu mai e ce-a fost odată. Câmpinenii dădeau iama la ea cu orice ocazie de liber de zgarda de la muncile oprimatoare. Ce vremuri mai erau! Rememorându-le, să-ncepem cu fanfara. Pentru cine nu ştie, era fanfară-n Câmpina de prin anii 1935, când un preot, Ioan Krasovsky, o organizase şi o dirija duminica în chioşcurile de lemn care existau pe bulevard. Când veniră comuniştii la putere, fanfara n-a fost desfiinţată, ba chiar i s-a pus la dispoziţie clubul rafinăriei unde să-şi facă repetiţiile. Mai murea câte un tovarăş local important şi-l urmărea fanfara, mai venea 23 august sau 1 mai şi fanfara cânta lângă tribună. Tribuna era amplasată în faţa vechii clădiri a poştei, cam în dreptul BCR. În tribună se suiau mai marii şi măreţii şi piloşii oraşului şi începeau rânduri rânduri ale clasei muncitoare să defileze prin faţa lor în ritmuri de alămuri, ce-şi începeau programul cu “Frunză verde spic de grâu, spune-mi Leano când să viu!”. Întâi militarii, apoi întreprinderile pe rând (şi erau multe, multe, 40.000 de oameni din oraş şi împrejurimi lucrau în Câmpina, mai ales în sectorul industrial, Turnătoria, Rafinăria, ACC, IREP, Mobila, IPCUP, BAPS, Institutul de cercetare, Neptun, Cooperativa Munca,… continuaţi dvs  şirul, cei ce-şi aduc aminte) apoi sferele neproductive ca şcolile, spitalele, proiectarea, contabilitatea, la sfârşit veneau sportivii de la cluburi cu ringul de box, poarta de handbal, plasa de volei, oferind mici  demonstraţii sportive de 1 minut în faţa tribunei oficiale. Fiecare la locul lui de muncă primea un steag tricolor sau o pancartă cu lozinci sau un tablou cu Marx, Engels, Lenin, Ceauşeştii şi alţi importanţi din comitetul central al partidului comunist şi erau, să zicem aşa, obligaţi să le poarte încolonaţi la defilarea din ziua de sărbătoare, fiecare cu gaşca locului său de muncă.

Tuns, ras şi frezat era chipul bărbatului ideal din clasa muncitoare. Barbă, plete, accesorii şi bijuterii la bărbaţi era ceva degradant, dacă erai în vre-o funcţie mai bine situată, puteai s-o pierzi dacă-ţi lăsai barbă, plete sau te-mbrăcai cu blugi sau stil rock. De unde şi zicala zeflemistă, pentru care chiar puteai să dai cu subsemnatul pe la securitate, “tuns, ras şi frezat ca Marx şi Engels”.

Bun! Defilarea se termina şi ea cu fanfara care cânta “Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii, voi osândiţi la muncă sus!” - adică “Internaţionala”.

După care lumea dădea năvală la iarbă verde, la birturi şi la Fântâna cu Cireşi să mai prindă fericit un mic şi-o bere. Spre seară se organiza o retragere cu torţe ale unui detaşament de soldaţi însoţiţi de fanfară.

Aşa se distra lumea de 1 Mai până pe la începutul anilor 80 când partidul s-a-ndurat un pic de oamenii muncii şi a renunţat la defilare, tribune, aleşi ai poporului, a aprovizionat cu mai multă bere Fântâna cu cireşi şi a construit o tribună pentru manifestări artistice şi locuri de agrement pentru copii şi adulţi.

Din 1990 totul s-a dus de râpă. Câmpina n-a mai avut fanfară, nici defilare, nici întreprinderi, că le-au ras una câte una de la faţa oraşului. Ce-a fost 1 mai pe vremuri, şi ce-i acum? Generaţiile tinere habar n-au. Nici nu le urăm să aibă vreodată, de aceea suntem de acord cu orice petiţie care vrea să schimbe sărbătorile, Paşte, 8 Martie, 1 Mai, şi care-or fi ele de pe stil vechi pe stil nou americano-occidental, că lumina marxistă pe vremuri venea de la răsărit, dar acum pare-se că vine din apus, astfel schimbările vor fi ca la răscruce de vânturi.

Dan Precup