Călin Georgescu se retrage. Finalul unei iluzii periculoase și trezirea conștiinței raționale în România

La finalul unei campanii electorale tensionate, în care România s-a aflat la marginea unei crize identitare profunde, Călin Georgescu a anunțat, în mod neașteptat, retragerea sa din viața publică. Un gest care, deși aparent calm și filosofic în formă, este în realitate o recunoaștere a eșecului unui experiment politic periculos: acela de a înnobila extremismul cu o aură de intelectualism steril și de a seduce electoratul cu utopii toxice ambalate în fraze elevate.

O ultimă scenă, un ultim discurs: eșecul unei constructe

În discursul său de retragere, Georgescu a invocat „nevoia de introspecție”, „dezgustul față de spectacolul politic” și „refuzul de a mai fi folosit ca marionetă într-o piesă fără onoare”. A vorbit despre spiritualitate, despre rostul național, despre destinul poporului român. Nimic nou. Aceleași metafore vagi, aceleași trimiteri la valori supreme, dar niciun cuvânt despre alianțele cu extremismul, despre manipularea discursului identitar sau despre pericolul pe care l-a alimentat în tăcere.

Ceea ce părea o retragere demnă s-a dovedit, în esență, o fugă. O recunoaștere implicită a faptului că masca intelectuală nu mai poate acoperi complicitatea cu discursul urii. Că tăcerea față de derapajele lui George Simion și ale AUR nu mai este percepută ca neutralitate, ci ca susținere mascată. Iar România rațională s-a trezit la timp.

Ascensiunea: un om, o carte, un mit

Călin Georgescu a fost, pentru o vreme, proiectul perfect al unei părți din societate care căuta un Mesia: o figură rafinată, care vorbește despre demnitate, suveranitate, iubire de țară. Cartea sa, „Cumpăna României”, a devenit un cult în unele cercuri, în care se căuta alinare în fața degradării morale și politice a clasei conducătoare.

Școlit în instituții internaționale, cu un discurs anti-sistem bine mascat într-o retorică a elitelor, Georgescu a reprezentat, pentru o parte din alegători, speranța unui viitor diferit. A fost racordat la grupuri obscure, frecvent lăudat în cercurile conspiraționiste, și din ce în ce mai aproape de radicalismul mascat. Era liantul perfect între intelectualitatea deziluzionată și naționalismul visceral. Și a acceptat acest rol.

Căderea: când masca cade, rămâne golul

Problema cu miturile este că, la un moment dat, trebuie să livreze realitate. Georgescu nu a reușit să ofere niciun plan coerent, nicio soluție reală. A fost mereu vag, metaforic, aluziv. A preferat să fie simbol, nu om. Dar politica nu se construiește cu simboluri fără acțiune. Iar când acest simbol s-a lăsat încurajat de liderii extremiști, alegătorii raționali au înțeles pericolul.

În campania electorală din 2025, Georgescu nu a candidat, dar a fost, fără să o spună clar, patronul moral al discursului AUR. Prezența sa în spatele lui Simion a fost o formă de gir intelectual acordat unui lider cu derapaje cunoscute, cu retorică inflamatoare, misogină, xenofobă. Acest gir a fost toxic. Și și-a arătat limitele.

Efectul Georgescu: un impuls al trezirii

Paradoxal, retragerea lui Georgescu are un efect pozitiv major: este semnalul clar că România a refuzat proiectul pe care acesta l-a girat. Că alegătorii, chiar și cei ezitanți, au refuzat ambalajul poleit în cuvinte mari atunci când au descoperit ce conține, de fapt, mesajul: naționalism fără soluții, izolaționism, mistificare istorică și complicitate cu ura.

Da, Georgescu a generat o trezire. Dar nu cea pe care și-o dorea. Nu o Românie suveranistă condusă de misticism. Ci o Românie care a înțeles că rațiunea trebuie să revină la conducere. Că în fața populismului și a radicalizării, educația, gândirea critică și moderația sunt singurele scuturi reale.

Concluzie: retragerea unei iluzii

Călin Georgescu nu s-a retras pentru că nu ar mai fi avut ce spune. S-a retras pentru că România nu l-a mai ascultat. Pentru că România l-a citit. L-a înțeles. Și l-a refuzat.

Astăzi, retragerea sa nu este o pierdere. Este o eliberare. Este punctul în care România își reafirmă echilibrul. Este momentul în care ne spunem, cu luciditate:

Nu orice intelectual este lider. Nu orice discurs înflorit e adevăr. Nu orice „eliberare națională” e o salvare. Uneori, e doar o altă formă de lanț.

Iar România, în 2025, a ales să nu mai poarte lanțuri. A ales să gândească.