“Aceeaşi Mărie” a făcut în 35 de ani o colecţie impresionantă de pălării. Editorial revoluționar de Dan Precup

Ce-ar fi de aniversat pentru câmpineni la trei decenii şi jumătate de la controversata Revoluţie din ‘89? Trăitorii pe viu şi-n discernământ ai evenimentelor de atunci au încărunţit de ceva vreme, mulţi s-au risipit în lumea largă, alţii, pomeniţi sporadic cu regret sau complet daţi uitării, au trecut la cele veşnice. În urma lor au crescut generaţii şi generaţii de tineri care mai află când şi când povestite de părinţi şi bunici, de la şcoală sau documentarele de pe ecranele pe care le butonează, frânturi de cum ar fi fost vremurile şi isprăvile de atunci în ţară şi lume, că de pe plaiul câmpinean nu prea s-ar aduna multe. Era 15 decembrie, o zi de vineri mohorâtă. Sirena de la Rafinărie a sunat ca de obicei ieşirea din schimburi, la 7 dimineaţa, la ora 15 şi la 11 noaptea. În jurul acestor ore mii de câmpineni inundau străzile intrând sau ieşind de la lucru din zecile de întreprinderi ale oraşului. Oamenii muncii din oraş şi din localităţile limitrofe mărşăluiau din sau spre locul de muncă mocnind în suflet revoltă, lehamite, setea de libertate şi siguranţă a zilei de mâine. În restul orelor oamenii se adunau grămadă pe la cozi la uşa magazinelor alimentare cu rafturile goale, aşteptând să se aducă pâine, lapte; norocoşii din faţă de la alte cozi prindeau zahăr, ulei, carne, brânză, salam cu soia, cafea amestecată cu năut, ciocolată şi altele de neimaginat azi, că lumea era în stare să se bată pentru ele când nu ajungeau la toţi. Găseai la liber creveţi expandaţi, băuturi de proastă calitate, ţigări, mahoarcă şi obiecte de uz casnic plus îmbrăcăminte de modă jalnică. După sunetul sirenelor de la Rafinărie, la vreo jumătate de oră se pornea pe carosabil în şiruri lungi “haita”, autobuzele navetiştilor. După haita de la 23:30 se oprea apa, frecvent şi curentul, gazele pâlpâiau neputincioase la aragaz sau în sobe. La Timişoara în seara acelei zile se dădea startul “revoluţiei”: Parohienii de la biserica reformată se adunau în jurul casei parohiale a preotului lor, László Tőkés, ca scut uman împotriva mutării lui abuzive de acolo, pe motiv de dizident anticomunist.

16 decembrie, sâmbăta, o altă zi de muncă. Aceeaşi lehamite câmpineană, aceleaşi şușoteli şi fereli să nu te pârască vreunul la Miliţie sau Securitate că eşti împotriva Regimului sau te-ai înfruptat de vreun privilegiu mărunt. Bancurile politice erau la mare zicere doar între prietenii pe care-i considerai “siguri” că nu te toarnă. Un banc de atunci: “La radio Erevan un ascultător întreabă: e adevărat că pe viitor vom putea comanda alimentele prin radio? Radio Erevan răspunde: E adevărat, dar le veţi primi prin televizor.” Adventiştii câmpineni s-au dus iar curajoşi şi credincioşi la biserica lor, cu toate că aveau multe necazuri, sâmbăta fiind decretată zi lucrătoare. Iar timişorenii, în jurul maghiarilor de la casa parohială s-au alăturat, devenind atât de mulţi, încât au început să mărşăluiască pe străzile Timişoarei scandând lozinci anticomuniste şi anti Ceauşescu. Peste Câmpina se lăsa iar noapte, după trecerea “haitei” se auziră la postul de radio “Europa liberă” primele ştiri despre oraşul de pe Bega.

Pe 17 decembrie, Câmpina şi împrejurimile sunt ocupate de pregătirile pentru Crăciun, tăierea porcilor, procurarea brazilor, deplasări pe la Bucureşti şi Ploieşti după una, după alta. E duminică şi oamenii au o zi liberă. Nu toţi! Unii mai lucrează prin anumite întreprinderi că sunt în urmă cu planul cincinal. Radio “Europa Liberă” transmite primele ştiri despre masacrul din Piaţa Operei din Timişoara.

18, 19, 20 decembrie, peste Câmpina domneşte frica individuală şi ştirile confuze. Zvonuri peste zvonuri, telefoane ascultate, convorbiri întrerupte. Gazele în sobe şi aragaz pâlpâie mai roşii, mai anemice, apa ţârâie la robinete, parcă şi aprovizionarea cu tacâmuri de pui, adidaşi de porc, ţigări Snagov şi nechezol (cafea amestecată cu năut prăjit, uneori şi cu paie) suferă deficienţe.

Pe 21 decembrie s-a aprins Bucureştiul. De la mitingul convocat de dictator în Piaţa Revoluţiei se încing spiritele, lumea huiduie şi… deja se ştiu mai multe din sursele mass-media. În Piaţa Universităţii unde se strâng revoluţionarii veniţi de pe toate arterele Bucureştiului au fost şi câţiva studenţi şi revoluţionari câmpineni. A venit Armata şi Miliţia, s-a tras în manifestanţi, s-au operat arestări şi încarcerări la Jilava. La Câmpina câţiva studenţi se întorc scăpaţi ca prin minune acasă (trenurile circulau fără probleme) şi povestesc. Oarece imagini de la miting s-au transmis şi la televizor, “Europa Liberă” dă emisiuni speciale la radio, aşa că ceva se zvonea şi lumea se cuprinse de o spaimă mare, dar şi de o speranţă că dictatura va cădea.

În 22 decembrie dictatorul dă bir cu fugiţii într-un elicopter, iar TVR începe, ca-n bancul de mai sus să dea lumii “alimente”… de hrănit avântul, elanul, opiniile, revolta, statul în sau ieşitul din casă (“dacă vă pasă”). Câmpina află de la televizor de fuga dictatorului şi începe să urle, să strige de bucurie, să plângă, să dea-n euforie generală. Lumea iese pe stradă şi se îndreaptă încolonată spre Casa Ştiinţei. Acolo se pune de un mare miting de bucurie, revoltă împotriva regimului şi conducătorilor, respectiv mânuitorilor lui. Când se lasă seara, în colţ la ABC de la ultimul etaj sunt puse prin staţie, să răsune-n tot centrul oraşului colinde de Crăciun cu “Corul Madrigal”. Se îndreaptă lume şi către Primărie sau Miliţie, însă acolo sunt deja postaţi militari care să păzească sediile şi să interzică accesul manifestanţilor. Între timp, în marile oraşe, în frunte cu Bucureşti începe să se tragă, să se dea lupte de stradă cu inamicul numărul unu al poporului, teroriştii.

23 - 29 decembrie Câmpina intră iar în jocurile spaimelor. În nopţile ce-au urmat s-au auzit focuri de mitralieră de pe Valea Prahovei şi de pe Platoul Muscel. Veştile despre carnagiile de la Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Cluj, Braşov şi teroriştii care trăgeau în populaţie şi-n soldaţi veneau și de la televizor şi de la martori ce avuseseră norocul să treacă printre gloanţe nevătămaţi. Lumea se proţăpise în marea ei majoritate la televizor, de unde au aflat şi de procesul şi execuţia din ziua de Crăciun a Ceauşeştilor.

Însă, Câmpina avea să-şi cunoască eroii şi un mare val de tristeţe şi noduri în gât să se aştearnă peste populaţia acestui oraş binecuvântat în toate epocile:

SORIN PUIU, militar în termen împuşcat la datorie în 22 decembrie, studenta ILINCA RUXANDRA GRIGORESCU, împuşcată în 23 decembrie în Bucureşti în timp ce privea la fereastra unui bloc, GHEORGHE PETRE ONCIOIU, şofer la unitatea militară din Câmpina, împuşcat la Otopeni, ADRIAN OPRESCU, maior la o unitate militară din Târgovişe, împuşcat tot pe 23 decembrie, la datorie, Tot pe 23 Decembrie, 39 de militari în termen din unitatea martir de la Câmpina au fost împuşcaţi mortal la Otopeni.

1990 a venit cu dictatorii lichidaţi, teroriştii potoliţi, Frontul Salvării Naţionale instalat la butoane şi începutul aprovizionării alimentărilor şi magazinelor, nu neapărat spre îndestulare, ci satisfăcător.

Câmpina trăia o coeziune de spirit şi frăţie cum nu mai trăise niciodată. Primarul interimar numit, Valentin Hănciulescu, primul primar al Câmpinii “libere de comunism” a fost o personalitate a cărei memorie o cinstim prea puţin pentru măreţia şi importanţa ei.

Şi a venit ianuarie 1990, legea partidelor şi odată cu pluripartidismul şi jocurile puterii în toată ţara, şi aici aşijderea, s-a instalat dihonia şi cearta politică între semeni. De atunci nu s-a mai isprăvit, continuă şi azi mai acut şi mai diversificat.

În schimb, acum faţă de atunci, avem magazinele pline (de E-uri şi chinezării), avem apă, gaze, lumină la discreţie (dar la preţuri de occident), avem libertatea de mişcare (posibilităţi să ai), avem libertatea de expresie (antiaeriana albaneză - cine nu ştie ce-i aia să întrebe Radio Erevan), şi multe, foarte multe lucruri novatoare în construcţii, tehnologie şi IT pe care nu le-am fi visat atunci niciodată. Prima clădire impunătoare răsărită imediat după revoluţie în Câmpina a fost BCR, ca să ştim şi să luăm aminte…

“Înşir’-te mărgărite”, şi spune-le şi celor ce n-au trăit aşa ceva!… Păi, să nu se plictisească. Poveştile din vechime, istoria şi legendele lipsite de “noul virtual” şi device-urile lui cu ce-ar putea fi atrăgătoare? Poate în speranţa unora care mai posedă încă dorinţa de a şti şi cerceta cu propria minte şi simţire, contrar celora ce nu-şi mai bat capul cu asta, având la câteva clickuri distanţă aproape orice informaţie şi trenduri în care să se integreze confortabil.

 Ei! “Şi de la paşopt încoace… şi dăi şi luptă, şi dăi şi luptă!” (perimat) Corect ar fi: Şi de la ’89 încoace şi dăi şi răzbeşte, şi dăi şi răzbeşte! Problema e că unii au ştiut cum se cos şi se lipesc borurile de la fiecare nouă pălărie a “Măriei”, alţii n-au ştiut sau nu s-au prins, dar marele secret, de foarte puţini ştiut, e cine sunt pălărierii...

Dan Precup