Oare cum o fi arătând o patrie a mea? Gânduri de adolescent de Ziua Națională

Sunt aproape de majorat şi toţi mă avertizează că-mi va sosi curând perioada de responsabilitate. Totuşi, aseară m-au lăsat în pace. Doar că m-au trimis în oraş după grâu, pâine şi ciolan afumat. În bucătărie fierbea oala cu fasole şi celălalt părinte aranja grâuşor în nişte maimuţoi cumpăraţi de la mall acum o săptămână. Pe vremurile lor se punea de Sfântul Andrei grâuşor în cutiuţe de conserve sau de plastic şi aşteptau până la Revelion să vadă a cărui cutiuţă a scos fire ca de iarbă, mai lungi, mai dese şi mai verzi. Acum e mult mai cool să renunţi la cutiuţele demne de deşeuri reciclabile şi să pui grâuşorul în chestii personalizate fabricate în China. Ce frumoasă este întrajutorarea între popoare! Ei ne ştiu tradiţiile şi ne predau ingeniozitatea până şi în cele mai mici amănunte de care mintea noastră nici c-ar avea habar, doar pentru câţiva bănuţi pe care-i dăm pe fiecare bucăţică de lemn sau plastic modelate aparte pentru fiecare nevoie sau nevoinţă. Românul s-a născut poet; doar n-o să se îndeletnicească el cu făcutul de scobitori sau papuci sau figurine. Reţineţi, vă rog: sunt din neam de poeţi, nu de manufacturieri sau meşteşugari.

Azi e 1 Decembrie. Sunt prea mare să mă mai ducă cineva de mână cu steguleţul tricolor la parada militară de la Bucureşti, sau la noi în oraş la “soldăţel” unde se depun coroane de flori ca la cimitir şi unde cântă boxele sau o fanfară dezacordată cântece triste şi imnul naţional. Ar trebui să mă duc singur, că acum sunt mare, “să mă simt şi să mă duc singur”, cum spune părintele unu, sau doi, nu mai ştiu care, de fapt tata sau mama, mai bine zis, că la mine în casă este totuşi o familie tradiţională armonioasă, iar faptul că ne înţelegem şi o protejăm şi pe bunica e lucru mare şi rar.

Sunt fericit că am scăpat de şcoală câteva zile şi pot să tastez cât vreau în camera mea fără să mă mai disturbe nimeni. Nu mă duc nicăieri, la nicio paradă, la nicio prefăcătorie de mare cuget şi simţire românească ce le afişează ei. Ce să văd la parade militare? Arme prin care oameni ameninţă alţi oameni. Mai bine s-ar duce la sală să-şi arate muşchii, dar nu prea îi au, că de când cu internetul şi maşina luată de-acasă la piaţă, ne-am cocoloşit toţi într-un sedentarism invaziv. Ştiu că pe la graniţele ţării e război crâncen. M-am tot întrebat, dacă tot s-a inventat virtualul, de ce se bat ei ca proştii în real, să iasă cu morţi, distrugeri, tragedie? N-ar fi mai bine să-şi cheme tinerii, nu la oaste, ci la cele mai tari echipe de jocuri de strategie militară pe computer sau la “first person shooter”, adică jocuri cu împuşcături, şi să se lupte acolo fără morţii şi răniţii din realitate, doar pe ecran şi pe consolă, iar care o câştiga, să câştige şi aşa să se reorganizeze graniţele întregii lumi, fără măcar o picătură de sânge vărsată ori vreo cărămidă dislocată.

Ce ştiu eu de ţara mea şi ziua ei naţională? În mare ne-au tot bătut la cap profii de istorie. Pe-acasă poveşti de la bunici şi părinţi cu zile sumbre şi crâncene pe care nici nu mi le pot imagina c-au existat vreodată. Păi am fost la serbări, şi-n echipa de dansuri populare, şi-n corul şcolii şi n-am prea rezonat cu nimic. Da, mare minune că ardelenii acum 100 de ani au vrut să adere la România, iar acum sunt ungurii care vor să ne ia Ardealul. Personal, n-am întâlnit în viaţa mea vreun ungur, dar, dacă vor să ne ia Ardealul, ce-aş putea spune despre ei? Mă întreb de ce nu-i deportează românii pe toţi în Ungaria să scăpăm de ei. Cică totuşi sunt mulţi, un milion sau două şi e greu. Cu saşii au rezolvat mai uşor, i-au lăsat pe toţi să plece de bună voie în Germania, iar cei care au rămas, tot de bună voie, n-au revendicat Ardealul, au revendicat doar preşedinţia întregii ţări şi câteva primării şi câteva vreascuri să le trimită în Austria la fraţii lor, că n-au lemn nici de foc, nici de mobilă cum avem noi, dacă s-a putut şi-un pic de petrol, că doar, cu ce să dai foc la lemne.

E ziua naţională şi mă cheamă mama la masă la fasole cu ciolan. Ce sărbătoare e asta fără KFS, McDonald’s, şaorme şi burgeri. Nici măcar tradiţionalii mici şi bere, cică e postul Crăciunului. Nici nu mă socot, nici nu mă frământ de ce-au pus sărbătoarea asta în post, în frig, în depresie. Ştiu că stau pe Instagram, voi mânca vreo trei linguri de fasole să nu-i supăr pe-ai mei, după care voi ieşi cu trotineta sau bicicleta - mă mai gândesc - în oraş să văd dacă mai întâlnesc vreun cutezător din gaşca mea, pe vremea asta, că doar ne-am dat toţi pe grup adunarea la benzinăria din capătul oraşului. O fi având cineva vreo boxă prin taşcă să ne mai delecteze cu o manea, că destul ne-au intoxicat şi la şcoală, şi la cor, şi la televizor, şi la megafoanele din stradă cu “Treceţi batalioane române Carpaţii”. Ce zi naţională e aia fără muzică adevărat naţională, o manea revigorantă?  Dar şi manelele sunt tot ale noastre, tot populare, tot de suflet şi simţire, tot despre duşmani care vor să ne ia una şi alta, tot despre unire în anumite idealuri, tot despre râvna prin care ne apărăm iubitele, averile, tradiţiile, tot despre banul a toate guvernator. Aici am greşit. Despre bani nu cântă nimeni la ziua naţională. Ne vor săraci.

Iar eu, când voi fi major şi vaccinat, cu paşaport şi drepturi depline aspra mea, când voi termina caricatura asta de-i zice liceu, voi zbura unde va fi viaţa mai bună şi-mi voi căuta ceva să-mi semene a patrie. Pentru asta, ai mei fac economii mari de ani de zile să-mi asigure un start în noua viaţă de peste mări şi ţări. E mai greu acum că i-a lovit inflaţia şi facturile la utilităţi. Până şi pe bunica au uitat să o protejeze şi i-au scăzut temperatura în cameră.

De un singur lucru mi-e frică: să nu mă cheme la război. De vor face asta, văd eu ce fac, mă declar fată ca gen - numai să dea ăia din parlamentul european mai repde legea cu identitatea de gen - da, mă declar fată şi apoi… O să-mi spuneţi că nu sunt patriot. Am căutat pe wiki şi-am văzut ce-nseamnă cuvântul “patriot”: o rachetă balistică pe care-o ţii pregătită să o lansezi împotriva altei rachete ce ar ataca teritoriul ţării. Care ţară, a cui ţară? Care neam, al cui destin?

Of, dragii mei părinţi! De ce nu i-a trecut prin cap vreunuia dintre voi să mă conceapă cu o persoană din rasa neagră? Acum şi viaţa mea ar fi contat…

D. P.

NOTĂ: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.