Suntem sabotați sau ne autosabotăm?

Suntem sabotați sau ne autosabotăm?
Editorial de opinie

Conștient sau nu, România trăiește de peste 35 de ani sub semnul sabotajului. Potrivit DEX, sabotajul înseamnă „acțiune organizată în scopul zădărnicirii sau frânării unei activități” ori „îndeplinirea intenționat defectuoasă a unei îndatoriri”. Dacă privim cu onestitate la ce s-a întâmplat în această țară de la Revoluție încoace, am putea spune că întreaga noastră tranziție s-a desfășurat sub această umbrelă.

La nivel național și local, întâlnim zeci, poate chiar sute de exemple. De la polițiști care ies la pensie la doar 45 de ani, în plină forță de muncă, cu venituri de invidiat, la generali prinși cu mii de tablouri ascunse în subsoluri, precum cazul notoriu al fostului șef al înzestrării armatei, gen. Zisu; de la șantiere abandonate peste noapte, la spitale noi în care n-a intrat niciun pacient. România pare, din păcate, prinsă într-o capcană construită fie din interese obscure, fie, mai grav, dintr-un amestec toxic de incompetență și nepăsare.Vedem cum instituții întregi funcționează după principiile „merge și-așa”, într-o cultură a neglijenței și a iresponsabilității, întruchipată perfect de „Dorel”.

Economia – țara unde investițiile mor pe hârtie

România, o țară cu resurse, forță de muncă, poziție strategică în Europa, și totuși blocată într-o stare de subdezvoltare cronică. Țara noastră are o absorbție efectivă de aproximativ 70% din fondurile europene disponibile în exercițiul 2014–2020. Miliarde de euro care ar fi putut moderniza infrastructura, educația, spitalele au fost irosite sau întârziate de hățișul birocratic și licitații dubioase. Între proiectele importante despre care nu mai vorbește nimeni: Autostrada Comarnic–Brașov – promisă din 2003: 7 proiecte  și zeci de milioane cheltuiți fără a turna un metru de asfalt; Legea salarizării – gândită ca echitate, aplicată ca haos: sporuri inventate, discrepanțe între angajați ai aceleiași instituții, și o explozie de cheltuieli cu un aparat de stat supradimensionat.

Investiții mari amânate la nesfârșit, firme românești sufocate de birocrație, în timp ce altele, cu spate politic, prosperă peste noapte. Tot mai multe IMM-uri se închid sau se mută în alte țări, în timp ce statul risipește banii publici pe sinecuri și contracte supraevaluate. Este sabotaj pur: o economie în care productivitatea e scăzută nu pentru că românii nu muncesc, ci pentru că munca lor este sistematic subminată de reguli prost făcute, infrastructură deficitară și un sistem fiscal instabil.

Sănătatea – boala sistemului

Dacă economia e sufocată, sănătatea este în comă. România are medici talentați, dar spitale în ruină, aparatură lipsă, și un sistem în care șpaga este, uneori, singura cale de supraviețuire. Construim spitale regionale de peste 20 de ani. Nu există nicio țară în UE cu o mortalitate mai mare în spitale decât noi. De ce? Pentru că sabotajul nu e doar despre furt, ci și despre nepăsare, improvizație și lipsa unei direcții coerente.

Să nu uităm că în plină pandemie, în loc să modernizăm spitalele, am asistat la incendii mortale (Piatra Neamț, Matei Balș, Constanța), toate cauzate de improvizații, lipsă de investiții și neîndeplinirea intenționat defectuoasă a îndatoririlor, adică... sabotaj.

Nu e de mirare că mii de cadre medicale au plecat în Vest. N-au plecat doar pentru salarii, ci pentru respect, siguranță, profesionalism – lucruri care aici sunt blocate într-un sistem în care, uneori, pacientul se internează în spital, dar iese într-un sac.

Educația – terenul fertil al autosabotajului

Dacă ne întrebăm ce viitor are o țară, trebuie să ne uităm în sălile de clasă. Iar în România, ceea ce vedem acolo este îngrijorător. Nu doar că avem un analfabetism funcțional de 42% (conform testelor PISA), dar și o pierdere profundă a valorilor.

În școli nu se mai învață eficient. Accentul cade pe memorare mecanică, nu pe gândire. Programele școlare sunt depășite, unele neschimbate de zeci de ani, manuale pline de greșeli și editate de firme de casă. Elevi care termină cu greu liceul nu știu să completeze un CV sau să înțeleagă o factură.

Dar poate cea mai gravă formă de sabotaj este aceea care se petrece în tăcere, în fiecare clasă, în fiecare an: sabotajul educației. Școala românească a încetat, de mult, să fie o fabrică de oameni și a devenit un laborator al derutei. Bunul simț, decența, gândirea critică, empatia – toate au fost exilate din manuale și din discursul public. În locul lor, vedem superficialitate, goană după performanțe false, profesori suprasolicitați, demoralizați, prost plătiți, elevi derutați. Asta nu e educație. E autosabotaj în formă continuată.

INCOTRO?

Ne întrebăm, pe bună dreptate: ce s-ar fi întâmplat cu România dacă aceste forme de sabotaj – voit sau din prostie – nu ar fi existat? Dacă în loc să tragem frâna de mână, am fi apăsat accelerația? Dacă fiecare și-ar fi făcut treaba cu minimă decență și profesionalism?

România de azi e un mecanism gripat. Instituțiile nu mai lucrează în slujba cetățeanului, ci în slujba haosului birocratic sau a intereselor obscure. Dar întrebarea cea mai grea rămâne: suntem sabotați de alții sau ne autosabotăm singuri? Pentru că prea des acceptăm, tăcem, uităm. Și poate cel mai perfid sabotaj e chiar cel pe care îl facem, fără să vrem, împotriva noastră.

Poate că încă mai e timp să ieșim din această buclă a sabotajului. Dar pentru asta, trebuie să începem cu un exercițiu de sinceritate și luciditate. Să vedem realitatea așa cum e și să refuzăm, măcar de acum înainte, să mai fim părtași la propria noastră prăbușire.

Nu putem merge înainte până nu recunoaștem adevărul: suntem o țară sabotată, pe alocuri și de propriii cetățeni. Iar schimbarea nu vine doar din „sus”, ci și de jos, din fiecare gest cotidian de responsabilitate, bun-simț și curaj.

Sabotajul nu va înceta până nu încetăm noi să-l acceptăm.

M.A. Dumbravă