Reformă cu frâna trasă și iluzii consumate

Reforma promisă de premierul Bolojan și de coaliția aflată la guvernare s-a încheiat în cel mai previzibil mod posibil. Cinci judecători ai Curții Constituționale au aruncat la coș un proiect prezentat, cu numai câteva luni în urmă, drept începutul unei schimbări profunde. Totul s-a topit într-o sală de judecată. Și odată cu el s-a dus și puțina speranță într-o reformă rapidă, coerentă și corectă.

A fost un moment simbolic. România își dorește schimbare, dar instituțiile, partidele și liderii ei par să o dorească mai puțin. Sau o vor doar cât timp servește imaginii de moment.

Reforma administrativă, pornită cu surle și trâmbițe, trebuia să fie demonstrația că statul poate deveni suplu, eficient și predictibil. În schimb, a devenit un nou episod al blocajelor politice și al rivalităților din interiorul aceleiași coaliții. Atacurile reciproce au transformat dezbaterea într-un spectacol ieftin, care nu face decât să împingă tot mai mulți români spre concluzia că partidele nu sunt în stare să ducă la capăt nici propriile inițiative.

Așa apare și frustrarea publică: promisiunea unei restructurări majore s-a oprit la aproximativ 13.000 de posturi tăiate la nivel declarativ. Ce a rămas în urmă? Zeci de mii de angajați din sistemul bugetar cu frica în sân, familii care au redus consumul, firme care depindeau de cheltuielile de zi cu zi și care au simțit imediat reculul. Dacă oricum reforma era superficială, de ce a fost anunțată cu atâta zarvă? Pentru ce a fost nevoie de o sperietură generală?

Credibilitatea premierului scade vertiginos. Cifrele o arată, dar o simte și strada. Încrederea în Bolojan alunecă spre 10 procente, iar imaginea de lider hotărât se erodează în ritm accelerat.

Mai grav este însă sentimentul că statul funcționează fragmentat, controlat de grupuri de interes care își împart resursele unui buget tot mai subțire. În timp ce marile teme rămân nerezolvate, instituții esențiale se ocupă de lucruri derizorii. Evaziunea fiscală rămâne neatinsă, dar ANAF găsește timp să investigheze borcane de magiun produse în gospodării.

În tot acest tablou, “luminița de la capătul tunelului”, adică reforma pensiilor speciale, s-a blocat tot la Curtea Constituțională. Iar aici apare întrebarea pe care o tot ocolesc decidenții: dacă știau că proiectul nu trece, de ce l-au trimis?

Există două variante. Niciuna nu flatează aparatul de stat: fie comunicarea între instituții este atât de slabă încât Guvernul află prea târziu ce e constituțional și ce nu, fie proiectele sunt pregătite superficial, fără expertiză reală.

Un lucru e clar. În loc de reformă, am primit un exercițiu de imagine. În loc de coerență, o demonstrație de neputință. România rămâne cu un stat obosit, împărțit în tabere și lipsit de direcție. Iar oamenii simt asta mai bine decât orice sondaj.

Reformele reale nu se fac cu presă, cu sloganuri și cu urgențe inventate. Se fac în tăcere, cu rigoare, cu asumare și cu un aparat administrativ care știe ce face. Iar până când politica românească nu înțelege diferența, vom continua să trăim aceeași poveste: mult zgomot, puține schimbări.