A avea sau a nu avea diplomă?

7 ianuarie.

Deși sărbătorile s-au încheiat, prezența lor nu s-a risipit de tot.

În unele case, brazii de Crăciun încă își poartă mândrii globurile. Pe rafturile magazinelor încă plutește mirosul cozonacilor pe care i-am savurat alături de cei dragi. Paharele de șampanie s-au întors încet, fără grabă, la locul lor din dulap.

După agitația din decembrie, începutul de an vine cu o liniște firească, aproape necesară. Ianuarie și februarie sunt, pentru mulți, lunile cele mai calme din an. O perioadă în care totul pare să funcționeze într-un ritm mai domol, iar agenda, preț de câteva săptămâni, pare mai aerisită.

Dar nu pentru toți.

Pentru studenți, această perioadă nu are nimic din liniștea despre care se vorbește atât de des. E momentul în care gândul la sesiune începe să se strecoare în fiecare zi, chiar dacă examenele sunt încă la câteva săptămâni distanță. Pre-sesiunea vine cu o tensiune constantă: cursuri de recitit, notițe de pus în ordine și gândul că „ar trebui” să mai fie citit ceva, recapitulat ceva, clarificat ceva.

Și odată cu toate acestea, apar întrebări care nu mai pot fi ignorate:
„Pentru ce facem toate astea? Ce urmează după?”

Pentru mulți studenți, sesiunea nu mai este doar despre examene. Este și despre sens, despre direcție, despre ce rămâne după ce se termină facultatea. Diploma, în sine, nu mai e percepută automat ca o garanție. E importantă, dar uneori nu mai pare suficientă.

Nu e întâmplător că aceste gânduri apar tot mai des. Datele europene (Eurostat) arată că aproximativ unul din trei absolvenți ajunge să lucreze într-un domeniu care nu are legătură directă cu studiile sale. Nu pentru că diploma nu ar avea valoare, ci pentru că piața muncii cere adesea alte competențe decât cele formate exclusiv în educația formală.

Pentru unii, traseul e clar. Sunt domenii în care facultatea nu este opțională, ci esențială. Acolo, diploma vine la pachet cu competențe fără de care nu poți merge mai departe. Întrebările sunt mai puține, iar drumul mai bine conturat.

Pentru alții însă, lucrurile sunt mai neclare. Există facultăți care oferă mai degrabă un cadru general decât o direcție precisă. Iar odată cu apropierea finalului, apare senzația că ceea ce contează cu adevărat va trebui construit în altă parte: prin experiență, prin abilități concrete, prin încercări repetate.

Nu e vorba despre o facultate „bună” sau „rea”, ci despre felul în care lumea s-a schimbat mai repede decât sistemul care ar trebui să o pregătească.

Apoi vine contactul cu piața muncii și odată cu el, o altă realitate greu de ignorat: diploma nu garantează nici angajarea, nici un salariu satisfăcător. Există locuri de muncă bine plătite care nu au cerut o facultate, ci competențe clare, demonstrabile. Totodată, există absolvenți care descoperă că, dincolo de hârtia obținută, li se cere experiență – experiență pe care, de cele mai multe ori, nu au avut cum să o acumuleze în anii de studiu predominant teoretici.
Se conturează astfel un cerc frustrant: experiența este cerută pentru angajare, dar este greu de obținut fără a fi deja angajat.

Poate că, în acest context, presiunea nu vine doar din examene, vine și din apropierea unui prag greu de numit, în care apare o întrebare mai mare decât orice test: „Ce știu, concret, să fac?”.

De aici pornește incertitudinea. Nu știm exact ce urmează, dacă alegerile făcute au fost cele potrivite sau dacă ceea ce avem e suficient. Apar frica, îndoiala și senzația că am plecat pe un drum necunoscut, fără o hartă clară.

Pentru generația de astăzi, a nu fi un substantiv fix, ci mai degrabă un verb – mereu în mișcare, în căutare, în ajustare – este un privilegiu, unul care nu e ușor și care vine cu nesiguranță uneori, dar care lasă loc de creștere.

Dacă acest început de an ne găsește cu mai multe întrebări decât răspunsuri, nu e un semn că ceva a mers greșit. E semnul unui drum care nu se cere fixat dinainte, un drum care nu trebuie știut pe de rost, ci trăit.

Diana Dinu